Prima parte - de la Bucuresti la Baikal

CATRE NORD, PE URME DE URAL SI KAMAZ

Prima poveste, de la Bucuresti la Baikal...

18 februarie 2015 Despartiri de acasa si emotii

Deoarece ne place tare mult sa plecam dupa amiaza, iata ca si de data aceasta am pastrat regula si in prag de seara am parasit Bucurestiul. Acum am ales calea nordului. Doar am pornit catre nordul inghetat, nu? Un pic obositi, atat din pricina concentrarii la impachetat, cat si a celor acumulate in ultima saptamana, o asteptare care parea sa nu se mai ispraveasca, lasand loc unor tensiuni puse sa ne dezbine inainte de vreme. Din fericire, lucrurile s-au legat, actele si masinile la fel, sculele ne-au ascultat si fruntile s-au descretit.

Prin urmare, noaptea ne-a unit iarasi la drum, fiecare cu propria imagine a ceea ce va fi, cu un vis devenit realitate.

Primul popas, la Sinaia, sa il agatam pe George. Tot aici, Seba si Florentin capata cate o mica injectie impotriva racelii prinse prin Atelierele Harniciei. Multumim mamei lui George pentru tratament si pentru o mare punga cu senvisuri, picata la fix. La Predeal avem minus 11 grade pe afara, ne simtim mai aproape de marea Siberie.

Gaz pana la Sibiu, unde cei mici si dragi dorm adanc si viseaza la revenirea mea. Inca o imbratisare calda si cu eforturi considerabile m-am desprins de caldura de acasa si am continuat in noapte. Imediat dupa miezul acestei nopti am poposit la Seba acasa, la Hunedoara, unde am umplut intregul aparatament cu sforaielile noastre.

19 februarie 2015 Corgon la Kosice

Emotia plecarii nu ne da pace, somnul este scurt. Nina ne drege cu oua ochiuri, ne umplem de facebook si ne desprindem apoi definitiv de cele de acasa. Arad si apoi Oradea, drumuri pe care le mai cunoastem si nu ne spun prea multe, ne uitam cu jind inaine catre cele necunoscute. La Oradea servim o supa radauteana foarte buna, picata la fix. Baietii de la Digi ne iau cateva vorbe bine inspirate si imagini de plecare. In sfarsit suntem plecati si in mod oficial, trecem granita catre Ungaria o data cu lasarea serii. Traversam rapid Ungaria cea plata si plictisitoare, pentru ca sa ne oprim tarziu in noapte la Kosice, la un hotel pentru sportivi. Construit chiar sub tribunele stadionului Lokomotiv Kosice. Locul foarte curat, exact ceea ce ne trebuie. In plus, tocmim de la receptionera care o rupea un pic pe engleza, niste superberi cu 10% alcool, care se numeau, intamplator sau nu, CORGON. Le-am sudat si noi una de alta, pana ce somnul ne-a impins in perne.

20 februarie 2015 Polonia cea lunga si prima vama catre mama Rusia

Cinci feluri de mic dejun ne-au intampinat dupa dusul de dimineata, rasfat total. Inclusiv internet gratis. Cu voie buna facem mici revizii la masini, totul pare sa mearga ca uns de uleiul 5W30. Reusesc sa dreg becurile de la semnalizatoare, o problema lasata asa de mai bine de un an. Deja GPS-urile ne indica faptul ca megem catre nord-est, adica exact ceea ce ne dorim, dupa ce ieri ne cam fredonam aiurea catre vestul civilizat. Asa mai merge

Slovacia pare linistita, coline si sate cam ca pe la noi, insa mult mai curate. Frigul inca nu se arata, sunt cam 2 grade peste 0, zapada ici acolo.

Trecem pe nesimtite in Polonia, iarasi vedem coline, sate curate si paduri, masinile se inmultesc pe drum. Incepe sa ne para lunga traversarea acestei tari, pe care ne-o imaginam mai mica. Mai numaram cateva sute de kilometri pana nimerim un restaurant cochet cu o oferta numai buna de doua pizza la pret de una. Nu ca ne-ar placea in mod special pizza, insa meniul in poloneza ne-a blocat pofta de mancare si nu am riscat sa ne trezim cu spanacuri, conopide sau alti pesti.

Vamile dintre Polonia si Belarus ne amintesc deja de vremurile din perioada anilor 90 de la noi, ne pregatim de controale amanuntite, nu cu mici emotii. Scoatem pasapoartele de cel putin sase ori, primim tot felul de formulare pe care incercam sa le completam cat mai corect. Cei trei soferi o fredoneaza o jumatate de ora la fetele de la ghisee, cred ca pentru proceduri vamale legate de masini. Banuim ca rasetele fetelor au fost cauzate de caciula galbena a lui Seba, tot e bine ca sunt relaxate. Schimbul valutar in ruble locale ne baga intr-o mare ceata, primim o stiva de bancnote colorate in schimbul uneia americane si nu mai intelegem nimic. Dar suntem milionari.

Cand credeam ca bariera s-a ridicat, suntem invitati in fata unui hangar, unde prima intra masina lui Cornel. Care este invitat sa dea toate cutiile jos si sa insire bogatia de bagaje pe jos. Explicatia ca impachetatul ar dura cateva ore a mai inmuiat inimile vamesilor plictisiti si am fost crezuti pe cuvant de onoare ca nu ascundem medicamente si arme prin unghere. Asa ca am scapat doar cu o masina controlata superficial, celelalte au fost copy/paste.

In final pierdem cele doua ore de fus orar si se face brusc dimineata.

21 februarie 2015 - Minsk

O ultima bariera se ridica si intram in marea zona de influenta ruseasca. Sutem izbiti de o curatenie desavarsita la prima benzinarie in care oprim sa alimentam, la toalete poti sa dormi pe jos, la difuzoare ne canta The Beatles.

Platim in dolari, primim rest tot in dolari, inchesuim cate 150 de litri prin rezervoare bucurosi ca pretul motorinei este de 0,7 euro/litru (un pret normal, nu?) si suntem abordati de un nene un pic aburit, bucuros ca are cui vorbi. Turuie intr-una si in final ne face cadou care un magnet cu orasul Brest, asta nu inainte de a ne arata poze cu trofeele lui de vanatoare, niste iepuri de 8 kilograme jumătate. Frumos in Belarus.

Era sa uit, tocmim de la un ghiseu trei bucatele de plastic, care costa cate 47 de euro fiecare, in locul unei taxe de drum nationale. Device-uri care piuie ori de cate ori trecem pe sub niste aparate pe autostrada. Cica baietii au construit prima data drumurile, apoi au inceput sa perceapa taxe. Dar drumuri, nu gluma. Se pare ca o sa primim o garantie inapoi, cand parasim tara, plus o regularizare a taxelor de drum, in functie de kilometri parcursi. Corect, fara furtisaguri.

Bucurosi de taxe, o jumatate dintre noi asterne paturile prin spate si incepe sa sforaie, iar cealalta jumatate porneste catre est pe un fel de autostrada pe cat de dreapta pe atat de lata. Pana ce ochii incep sa se cam lipeasca si decidem sa parcam langa un CAFE.

Lui George ii sare somnul cand observa lacul inghetat din spatele cefenelei si stuful de pe margine, toate intr-o lumina rece de rasarit. POZE!!.

Si picam in somn, testand prima data dormitoarele noastre printre camioane. Pe la 12 jumătate ora locala ne revine cheful de drum, ne dregem simturile cu o cafea buna si iar catre est, pe autostrada lata. Nu avem inca zapezi, sunt cam 3 grade pe afara si o vreme calma, numai buna de drum.

In Minsk ajungem dupa amiaza, prietena lui Florentin ne tocmeste o cazare intr-un hostel super, cu trei etaje pline de tineri. Bucataria i se deschide lui Seba, care ne chinuie trei ore cu miresme de pilaf cu carne.

Iar un baiat local, Mitia, ne abureste cu povesti de vodka, toate in ruseste. In cateva minute toti sase dormim in aceeasi camera, si culmea, fara sforaieli. E liniste.

22 februarie 2015 intram in Rusia

Tot Mitia ne surprinde si ne face cadou de despartire un razboinic din panza, o papusa pe care o asezam cu grija pe bord sa ne pazeasca in continuare.

Multele piuituri ale aparatelor care ne taxeaza drumul prin Belarus ne tot trezesc din amorteala unei sosele nesfarsite, din fericire bine construita si relativ libera. Zapada se aduna incet pe margini, fara a fi insa frigul pe care il asteptam. Si bate un vant din dreapta de ne indoaie antenele la masini.

Iar cateva cafele, iar niste supe si Solianka traditionala, si pe inserat intram in Rusia, cu un simplu control de pasapoarte. Domnii poltisti cam rad cand dau cu ochii de destinatia inscriptionata pe masini, dar nu ne privesc motivele lor. Poate au o matusa pe acolo, care ii tot roaga sa le faca o vizita la capatul lumii, si ei mai mai ca s-ar duce.

Dupa vreo doua pungi de seminte iata ca intram in Moscova, pe sosele late de sute de metri, pe care nu le-ai vrea sa le traverszezi pe jos. Pana in centru rulam cu 80 la ora, fara a incalca vreo regula de circulatie. Primul cuvant care ne iese este: MARE.

23 februarie 2015 Moscova

Debarcam la portile Kremlinului, este ora 3, bate un vant de ne strica umbra, insa nu ne impiedica sa ne luam aparatele in maini si sa ne dam frau liber simturilor artistice. Baietii nu se mai pot opri din a surprinde bogatia de culori si lumini din Piata Rosie, luminata ca-n plina zi. Cu toate proiectoarele atintite desigur catre mausoleul tovarasului Lenin. Dam o tura completa cetatii, tura de vreo doi-trei kilometri, caci asa este la Moscova.

Oboseala si vantul rece ne aduna la masini, si decidem sa cautam hotelul gasit tot de prietena lui Florentin. Drept urmare, la 6 dimineata suntem deja adormiti.

Sa mentionez un pic despre camere, cea mai mare (a noastra J) are aproape 8 metri patrati, langa paturile puse unul in lungul celuilalt incapea o mica masa si cam atat. Celelalte doua se pare ca erau mai mici, baietii au numit camera noastra palat sau ceva de genul acesta. Dar toti suntem de parerea ca nu ne trebuie altceva, e curat, cald si liniste. Dimineata descoperim ca este o cladire a bisericii Sf. Ilie de langa noi, se numeste Hotel Aghios, iar sala de mese se cheama desigur Trapeznaya. Si scrie clar in mapa din camera ca nu se permite consumul de bauturi alcoolice si muzica tare.

Deci, la micul dejun de la ora 11 jumătate ne limitam la omleta si cafea, si fuga repede catre activitati turistice. Un amic si concitadin de-al lui Seba, Alin, mutat in Rusia de cativa ani, ne asigura un ghidaj extrem de pretios prin tot orasul. Vedem o gramada de statii de metrou care sunt mai decorate decat toate sufrageriile bunicelor noastre la un loc, un amestec foarte echilibrat de stiluri din perioada anilor 40 si multe citate din propaganda proletara sau din istoria Rusiei. Fiecare statie diferita de cealalta, de o luminozitate exceptionala. Si puse in fundul pamantului, la capatul unor scari rulante interminabile. Cum o fi fost oare inainte de aceste scari miscatoare? Cred ca dupa o zi de mers cu metroul erai campion de atletism.

Avem norocul unei zile libere (ziua Armatei) si nu gustam aglomeratia infernala a unei zile de lucru, putem sa fotografiem cu calm, iar George isi poate aseza nestingherit trepiedul si aparatul cu microfon blanos. Blanita pe care o batranica s-a aplecat sa o mangaie cu tandrete, intre doua metrouri.

La suprafata gasim cladiri imense, asezate de-a lungul unor strazi la fel de largi, pe care se circula rapid, avand in final un zgomot de fond care ne obliga sa tipam unii la altii. Totul amplificat si de cuiele din anvelopele masinilor. Vedem de departe Universitatea Lomonosov, pierzandu-se in nori, si la fel, noile cladiri de afaceri din centrul nou, Moscow City, ale caror antene nu se zareau din cauza acelorasi nori.

Decidem ca, pe cat de frumoase sunt rusoaicele pe care le zarim la tot pasul, pe atat de mare este totul la Moscova, deci abandonam sa mai atribuim alte calificative. E suficient.

Rupti de atata mers pe sus si pe jos, investim in cateva beri locale, rostim un Doamne iarta-ne si le bem in camera, fara prea mare deranj, desigur. Hotaram sa o intindem maine catre est, poate reusim sa iesim din Moscova inainte de haosul din traficul de dimineata, de la inceputul unei saptamani de lucru. Hai, somn usor

24 februarie 2015 Nijniy Novgorod

Am ratat acea aglomeratie, ne-a luat numai o ora sa iesim pe magistrala M7. Si apoi tot catre estul cu care ne-am obisnuit, pe autostrada ruseasca care din cand in cand are treceri de pietoni semaforizate, pe langa obisnuitele gropi si politisti. Din fericire nici un politist nu a avut ceva de intrebat, am mers relativ continuu, fara peripetii. Vremea s-a muiat un pic si toata zapada de pe margini a inceput sa transforme soseaua intr-un rau de noroi, care nu si-a gasit un alt loc mai bun de asezat decat pe parbrizele noastre. Cele trei masini capata aceeasi culoare, cea a drumului.

La micul dejun devastam bufetul unei benzinarii, unde domnul de la casa nu am mai putut tine socoteala sendvisurilor. Cred ca am mancat unul in plus.

Doar patru sute de kilometri si ne oprim sub zidurile cetatii Nijniy Movgorod, asezate pe un promontoriu pe malul Volgai. Am regasit fluviul, insa mai mic decat il vazusem pana acum. Zidurile de cadamida ascund in spate o mica expozitie de vehicule militare, cu care ne pozam cu nesat. Iar Cornel ne introduce in tainele mecanicii, explicandu-ne despre amortizoarele mecanice de pe Gaz. Desigur ca toti ochii baietilor se opresc pe aruncatorul de rachete, mai mai ca i-am da o cheie.

Deoarece vantul incepe sa ne taie, pozam repede flacara eroilor si asfintitul de aceeasi culoare si o cotim la stanga, catre Kazan. Prindem cateva segmente de drum praf si ne cam incetineste avansarea, dar ne dregem cu o cafea la un peco, unde in schimbul unei mici reduceri la 250 de litri de motorina facem si noi cadouri in magneti si zambete adresate fetei de la casierie.

La portile Kazanului avem un mic control de rutina, dar, ca de obicei nu gasim hartia suplimentara pe care o doreste domnul politist si toti pleaca apoi in drumul fiecaruia.

25 februarie 2015 Kazan

Prima imagine a minaretelor albe, luminate ca ziua, ne face sa oprim fix pe autostrada, sa culegem cateva fotografii de departe. Inca de doua ori mai oprim sa ne minunam de albul cetatii iesind din albul zapezii. La lumina reflectoarelor totul pare si mai curat, poate si amplificat de un aer limpede de minus 5 grade. Cladiri dantelate si desigur mari, minarete lungi, ziduri crenelate, fatade profilate, toate ne inspira si ne tin lipiti de aparatele de fotografiat.

Spre dimineata hotaram totusi ca este momentul sa facem pauza, si alegem in final singura varianta de hotel care ne ramasese, dupa ce pe prima am eliminat-o cand am vazut casa respectiva pe care scria chiar motel. Noroc ca nu am intrat.

Hotelul ales, Pier se cheama, este in plin centru, de fapt un etaj intreg intr-o cladire si cu alte birouri, un confort peste medie, pe care nu o sa il mai gustam noi in continuare. Dar tot foarte cald in camere, cam ca la hotelul bisericesc de la Moscova. Daca ar fi avut balcon, mai ca ne-am fi culcat acolo, sa nu ne surprinda frugul ce va veni.

Prin urmare, iarasi ne culcam cand se trezesc gainile, avem grija insa sa nu trecem de ora 12 ca sa nu platim inca o zi de cazare auirea. Fata de la receptie ne-a scanat apoi cu meticulozitate `immigration card`-urile primte la vama belarusa, se pare ca sunt foarte importante. Si tot ea a strigat de la fereastra hotelului ca totusi sa nu plecam cu cheia de la camera lui Radulescu. Ah, si cate a mai impachetat Andrei cel meticulous in jumatate de ora, dar cheia aia tot s-a strecurat pe acolo.

Dupa ce luam micul dejun de pranz cu supe si niste carnaciori tatarasti cu hrisca, o luam la picior prin cetatea Kazanului, mai alba decat o vazusem noaptea precedenta. Ce am remarcat, toate cladirile au fatadele foarte curate si intretinute, asta in ciuda noroiului de pe strazi si a baltilor care navalisera din toate burlanele. Nu am incercat sa deslusesc fenomenul, poate oamenii sunt de vina

Dupa ce oprim scurt in dreptul unui orasel al copiilor confectionat integral din blocuri de gheata, ratacim un pic in contradictie cu indicatiile GPS-urilor si reusim in final sa gasim iesirea catre est, spre urmatoarea noastra etapa. Inca nu avem un plan coerent in ceea ce priveste anvelopele care sunt pe drum dinspre Vladivostok, probabil in vreun vagon al Transsiberianului. Diseara speram sa o clarificam cumva, ori asteptam dupa ele ori ii dam inainte si iesim in calea lor pe undeva pe drum. Este singura nebuloasa ramasa, in afara hartiei de la FSB, de care iarasi nu avem o idee foarte clara in acest moment. Dar mersul inainte le va rezolva pe toate.

Pe noapte, bineinteles, ghidati de Cornel, am ajuns la casa clubului Night Wolves din Naberejnie Chelny, locul nostru de somn pentru urmatoarea perioada. Intram intr-un mic sat in vecinatatea orasului, iesim din acesta si ne pomenim intre cateva zeci de garaje pierdute printre nameti si bezna. Ne oprim in dreptul unuia, o usa de tabla groasa, grea ca toate alea, urcam pe o scara metalica aproape verticala si gasim un living cochet cu de toate, mare cat doua garaje. Surprinzator, ca toate de pana acum. Inca nu este cel mai cald, dar centrala pe ulei ars trage tare. Gatim niste pelmeni (un fel de gnocchi cu carne), niste bere cumparata ilegal dupa ora 22 si iar ne prinde ora 3 noaptea. Cred ca vrem sa ne acomodam din timp cu fusul orar de la est.

25 februarie 2015 - Naberejnie Chelny - Oare cand vin rotile alea?

Ne trezim cu pranzul in cap, pe un intuneric desavarsit. Am uitat sa spun ca acest living, situat la etajul garajului, nu are nicio fereastra, deci soarele puternic de afara nu s-a facut simtit. Telefonul cel nou al lui Cornel a piuit si ne-a pus in miscare. Toata dimineata de la pranz am petrecut-o incercand sa convingem stick-ul de internet sa se lege la retele, dar fara succes. Nici vizita de la oras nu a avut succes, iar doamna de la relatii cu clientii a fost stupefiata cand i-am raspuns ca tipul de telefon in care am varat sim-ul se cheama Land Rover. In fine, spre seara am reusit sa gasim bresa de semnal, pe un maldar de zapada de pe acoperis, si am creat un mic hotspot care ne-a strans imediat laolalta, la `socializare`. Hai pe facebook, tovarasi!

Inca niciun semn concret de la tanti de la serviciul de curierat, rotile noastre inca se plimba cu trenul. Poate dimineata sa le gasim pe undeva prin marea Rusie.

Inapoi la club-house, la niste desene animate gasite prin calculatoare.

Totul bine pana ce, din pricina sobei prea incinse, o conducta de calorifer a crapat si ne-a lasat intr-un mare fum de ulei ars si abur de antigel prajit. Tot baietii din Club le-au dres, doar ca s-a mai micsorat un pic cantitatea de caldura pe cap de oaspete.

Si apoi un Wist inainte de culcare, cu carti de joc cu poze. . . de vis . . .

26 februarie 2015 o fredonam in pestera

Timpul petrecut in living-ul club-house are alte dimensiuni. Camera fara ferestre iar ne pacaleste, nu mai stim daca este zi sau noapte. Noroc cu fumatorii, ne mai informeaza de pe afara daca este inca lumina sau luna s-a mai miscat un pic. Despre luna, toti am observant ca de cand am intrat in Rusia, este fix in aceeasi pozitie, dam vina pe Tufa, ca a pus-o cu photoshop-ul.

Deci, aflam ca e vineri cand merg cu Cornel in oras sa cumparam capete de armaturi pentru robinetul de la chiuveta, care s-a stricat subit. De fapt, toate prin garajul acesta sunt cam crosetate, nu e de mirare ca anul trecut a ars din temelii. Reparam robinetii si avem iarasi apa curenta. Apoi se strica cei de la dus, dar, prevazatori fiind, am cumparat cu doua in plus.

Primim cu emotii si sperante mult asteptatul telefon de la Andrey, care ne-a transmis ca doamnei de la curier i-a transmis un nene de la capatul lumii ca rotile noastre sunt prin tren, trecute de Novosibirsk, si ca se pot da jos la Cheliabinsk sau Ekaterinburg. Adica la doar o mie de kilometri de unde suntem acum. Singura problema este ca ajung acolo martea sau miercurea viitoareAsta depinde de cum se opreste trenul sau de cum se rezolva mecanicul de locomotiva, probabil. Doar nu le arunca din mers, saracele anvelope.

Prin urmare, ne regandim programul si ideile noastre de fuga, si incepem sa fredonam, fiecare pe limba lui. De buni ce suntem, ne viziteaza un cameraman si o reporterita de la televiziunea locala, carora le spunem ce si cum. Pleaca si ei si ramanem iar cu cartile de joc si cu fumul de la soba cu ulei. Baietii de la Club au curatat cosul de fum si tot fumul de ulei ars intra acum in camera. Iar reparatul motocicletelor din garajul de jos se lasa cu esapament intrat prin ghena de la baie. Mai mult nu ne trebuia.

Ne concentram la inca doua activitati constructive, spalam de trei ori cu masina de spalat cele adunate in prima saptamana de sejur, le intindem cu drag in fumul din camera si ne tratam cu sauna din dotare. Acum e de fapt apogeul zilei, ni se ung toate cele dinauntru.

Cica maine o sa plecam la drum din nou, nu cu cea mai mare graba, catre Ufa si Cheliabinsk. Sa dea Domnu`.

28 februarie 2015 din nou in miscare

Incercand sa continui cu scrisul, am realizat ca ultimele zile au data de 25 februarie, se pare ca si mental am o bresa temporala, generata tot de spatiul fara ferestre. Lipseste o zi, si efortui de a o regasi nu rezolva nimic. Prin urmare, astazi, sambata 28 februarie, s-a facut zi si ne pregatim de o expeditie importanta catre Tiksi. Desigur, dupa o noapte in care Cornel a luat pozitia Ganditorul in fata sobei pe ulei, care in loc de caldura ne arata mult fum. Pana sa gaesasca clapeta de la horn care a facut clac! de una singura si a astupat evacuarea, dom` Cornel i-a cantat viersuri de leagan si a stins-o la vreme. Pana la trezire am prins o tura de aer curat si inviorator.

Ne trezim in pripa, stiind ca locul se va umple de membrii Clubului. Baietii au un mic concurs cu motociclete cu atas, pentru care au mesterit toata saptamana la utliaj. Plecam voiosi impreuna cu ei pana la respectivul poligon, situat in camp langa o mare turnatorie. Un tramvai stingher o fredoneaza incoace si incolo. Se aduna vreo cincizeci de oameni imbujorati si hotarati (era destul de cald, pe la minus 5) si incepe cursa, contra timp, doua ture pe zapada cu motociclete pe care le tineau buncii nostri cu mare grija prin garaje. Ai nostri motociclisti vibreaza si nu se lasa pana nu dau si ei o tura, hors concours, caci atunci cand i-a venit randul lui Radulescu la circuit, s-a stricat motocicleta de competitie. Era veche. . . Dupa activitatile pur sportive, urmeaza ceaunul cu fiertura de carne si cartofi, ajunsa la fix printre noi, deja cu mici frisoane pe sub haine. Si in final gemul de Cernica. Respect maxim pentru gazdele noastre, totul a decurs firesc, lumea vesela si sociabila, fara alcool sau alte excese. Si doar e un club moto, insa este unul special, care contrazice toate ideile preconcepute. La despartire, nicinul dintre ei nu a stat deoparte, am dat mana cu absolut toti, si se vedea ca le pasa.

Andrey ne-a promis ca la intoarcere vorbeste cu cine trebuie ca sa putem vizita locul numit Kamaz Master, cine stie, cunoaste ce inseamna. Abia asteptam.

Ura!, ne-am pus din nou in miscare catre Est, chiar daca nu este foarte mare presiune de timp, rotile alea care nu mai ajung odata ne franeaza inaintarea.

Pe la Ufa, tot pe noapte ca de obicei, se fac brusc minus 13. Aproape doua ore bajbaim prin oras in cautarea unei cazari care are o parcare cat de cat sigura, ne gandim totusi la ce avem pe masini. Dupa vreo patru incercari ne trezim in fata unor cladiri mai rustice, una cam ca un castel. Ne lovesc farurile de la un ratrac si realizam ca suntem pe buza unor partii de schi, deja pregatite pentru ziua ce va urma. Hopa, iaca am ajuns si la obiective turistice, semn rau, probabil ca va costa un pic. Gasim si hotelul Lido, trecem printr-o sala plina de clapari si schiuri de inchriat si o convingem pe fata de la receptie sa ne puna un pat pliant in fiecare dintre cele doua camere si sa nu platim a treia camera, singura ramasa fiind cica aceea de lux.

Mai temperam caldura de 25 de grade din camere si gata.

1 martie 2015 Uralii

Ne cam roade sa dam cateva ture cu teleschiul care intorcea in fata hotelului, insa, dupa mici ciondaneli, decizia este de a porni catre muntii de la est, poate reusim azi sa schimbam continentul. Impreuna cu coloane intregi de camioane, care plimba Rusia de colo colo. Tufa este solicitat sa aplice cunostintele de photoshop si sa mai stearga cateva dintre camioanele din fata noastra, sa vedem mai bine peisajul. Adica padurea nesfarsita de mesteceni.

Ba in sus, ba in jos, doua sute de kilometri prin paduri si printre camioane. Ajungem in fine, o data cu soarele care dispare la orizont si cu luna care se afla tot acolo, in pasul dominat de un obelisc, pe care scrie ASIA (in partea de unde venim desigur, pe cealalta scrie Europa). Bucurie mare, se simte primul pas mai insemnat pe care il facem. Ne pozam cu ochii de chinez, si facem pasul din pas, catre noul continent. Totul pare incarcat cu o energie interesanta, in statie s-a auzit o voce pe canalul 22 care zicea ca ne intalnim in parcare in Kaufland, iar telefonul mobil a luat-o razna, inregistrandu-se intr-o retea din Suedia (pe cuvant, am primt un SMS cu tarifele de roaming si urarea de bun venit in Suedia).

Nu visam, intram asadar in Asia cea mare. Horatam sa o luam la stanga catre o statiune de ski anuntata de un indicator, Cornel stabileste cursul pe GPS-ul Navitel si ii dam inainte in noapte. Primele bajbaieli le avem in orasul Miass, unde vocea ne indruma prin curtea unui om. Ocolim totusi si ne trezim pe un drum forestier de zapada, prin padure. Dupa mai multi kilometri parcursi in regim de offroad hibernal, Cornel zice ca AICI E!. De unde, totul in jur doar copaci, nici urma de partia luminata pe care o vazusem de departe. Inainte drumurile de exploatare forestiera se infunda toate, inapoi nu ne vine, asa ca o luam la stanga, pe o poteca sugerata de programul GPS alternativ, al lui Garmin. Ne scoate pe marginea unei cai ferate pe care trec la repezeala doua marfare. In rest bezna, fara nicio posibilitate de a o traversa. Incercam cu un al treiela GPS si ni se arata un pod pe sub care Toyotele incap la milimetru, si incet incet zarim luminile nocturnei de la partii. Ajungem in final fara sa impotmolim masinile, exact cu o ora ca sa se inchida restaurantul de la baza partiei, si luam ultimele portii de solianka. Cazare ioc, totul pare plin in cele patru cabane de acolo. Ajungem iarasi dupa cativa kilometri in Miass, facand astfel o tura completa a zonei. Politistul care ne-a oprit a fost tare de treaba si ne-a indrumat catre cateva gostinitse, si la ultima, desigur, am gasit oferta care ni se potrivea. Cu toate ca doamna in varsta de la receptie parea de o eternitate acolo, foarte atenta la acte (i-a facut observatie lui Cornel ca ii expira pasaportul in iulie), camerele sunt la fix in acest moment. Si la fel de cald ca pana acum, golim pe nerasuflate automatul de apa de pe hol. Cica maine ar fi o zi de asteptare, ce ar fi sa dam un ski?

2 martie 2015 pauza si asteptare

Dormim pana tarziu, inca dupa fusul orar de acasa, decalat cu trei ore fata de noi. Prin urmare rezolvam ochiurile pe la ora pranzului, la un bufet vecin cu gostinitsa. Inca nu primim certitudini in ceea ce priveste gara de sosire a rotilor, suntem pedepsiti sa mai stam o zi in asteptare.

Vremea este frumoasta si relativ calda, in jurul lui 0 grade, Tufa ne corupe pe toti sa il insotim 15 kilometri mai spre munte, unde zarise pe noapte un sat plin de imagini gata de fotografiat. Totodata decidem sa luam inca o data coodronatele corecte ale statiunii de ski si sa le trimitem catre domnii de la Navitel, sa nu ii mai abureasca si pe altii prin paduri neumblate. Toate bune, luna iarasi isi face loc prin imaginile lui Tufa, bem cafelele la baza partiei de ski, deviata fata de indicatiile Navitel cu mai bine de doi kilometri de padure si in finalul zilei ne refacem stocurile de alimente la un mall local. Un pic de bere, ciorba lui Seba si o gramada de facebook, pana ce fusul orar de acasa ne aseaza in perne.

3 martie 2015 Cheliabinsk

S-a dovedit in final ca doamna de la receptie este tare de treaba, iar gostinitsa este cea mai curata de pana acum. Am surprins-o pe o tanti care spala de zor cu detergent tevile de gaz de pe tavan si toate ungherele camerelor. Si asta in fiecare zi. . Ne-am mai pus bine cu administratora si ajutand-o sa mute canapeaua de la receptie, se adunase un pic de praf pe dedesubt.

Asadar, ne-am luat cordial la revedere si am tintit catre Cheliabinsk, orasul de care se leaga acum sperantele noastre in a gasi anvelopele pribegi. Cautand sediul firmei de curierat, Gps-ul de la Cornel ne duce undeva in camp, pe un drum plin de noroi. Iar o scrantim, cica sediul firmei ar fi vreo suta si ceva de kilometri mai la sud, pe granita cu Kazahstanul. Ne varam instr-un Subway de cartier, primim ultimele supe (servite reci!!) si cateva sendvisuri de-alel lor si incepem iar epopeea de seara in a gasi cazari avantajoase. Decidem totusi sa ramanem in oras, si sa asteptam ori un semn de la curierul din Naberejnie Celny ori sa plecam cu noaptea in cap catre Troitsk, la sediul cel catre Kazahstan.

Tot jumatatea lui Tufa ne procura trei camere la Hotelul Smolino, pe malul unui lac pe cat de mare pe atat de inghetat. Patru stele la pret de cinci margarete, iar am dres-o cu cazarea. . . Parca am fi in sejur de nunta, toate camerele au tablouri cu miri si prezervative in noptiere. Din pacate, la bar nu au decat beri cu licente europene. Dupa prima, Cornel de scopera ca de fapt curierul are sediu in Cheliabinsk, un pic mai incolo de locul din campul de la pranz. Super! Maine dimineata nu mai mergem in Kazahstan!

Iar ca sa fie si mai coerenta vacanta noastra, Tufa si George se fac ca joaca niste biliard la o masa lunga de vreo patru metri si gaurile cam cat bilele. Pana ce barmanul le atrage atentia ca timpul s-a scurs chiar daca bilele nu.

4 martie 2015 PĂK

Asa se cheama firma de curierat la care a apelat tovarasul din Vladivostok sa ne trimta rotile alea. Ajungand la sediul mult cautat ieri, un baiat dintr-o camera cu multe fete a dat o sumedenie de telefoane si a aflat urmatoarele:

Anvelopele chiar exista, insa nu au fost nicio clipa in trenul Transsiberian, firma de curierat functiioneaza doar cu camioane. Mai departe, cei de la Moscova habar n-au cum se procedeaza in priblema noastra (citat: `iarasi au angajat niste nepriceputi...`). Mai departe, primim un semn ca respectivul camion ar ajunge maine dupa amiaza in Novosibirsk (adica in drumul nostru catre est!!). Dar: trebuie hartie de la expeditorul din Vladivostok care sa solicite descarcarea intr-o statie de tranzit, sunat Vladivostok unde furtuna mare, blocaj general, toata lumea acasa la soba, program abia maine, adica de la 3 noaptea ora noastra, sunat apoi curierat Naberejnie Celny care sunat curierat Novosibirsk, posibil si cerere de la destinatar, sunat destinatar, si asa mai departe. Epopeea continua, decidem ca singura sansa ramasa este de a ajunge inaintea camionului la Novosibirsk si de a-l deturna cumva inainte sa o ia catre vest, catre locurile prin care noi am trecut deja. . .

Dupa cele minus 18 de azi noapte, pornim prin vasta campie a Siberiei, plata si alba ca toate alea. Noroc ca asfaltul este plin de valuri, altfel adormeam pe drumul drept printre paduri de mesteceni. In sfarsit, luna a disparut din pozitia ei de pana acum. Cica ar fi aproape plina.

Si asa este, luna ne apare mare cat cea a lui Tufa din photoshop, fix din fata, dinspre est. Pe rand conducem masinile si tot pe rand dormim prin spate.

5 martie 2015 Novosibirsk

Peisajul se repeta la nesfarsit, aceeasi mesteceni plini cu chiciura se plimba prin fata noastra, zapada de pe laterale este din ce in ce mai mare si cateodata apare si pe interiorul geamurilor masinilor. Cica in termometre ar fi minus 22. Afara nu stim, ca nu am scos nasurile.

Apare si soarele in locul lunii celei mari, su dupa cei 1500 de kilometri ajungem pe dupa amiaza la Novosibirsk, orasul de care se leaga sperantele noastre in a ne primi mult visatele anvelope. Cornel afla de la sediul local PĂK ca domnul cu camionul nu a sosit inca, dar toata lumea a aflat de noi, suntem asteptati cu surle si trambite. Tot e bine, mai speram doar sa nu se faca un viscol teribil care sa impiedice camionul sa ajunga la vreme.

Tot Simona ne gaseste o gostinitsa super, la fel de curata ca cele de pana acum. Asa ca la 8 jumate ora locala sforaim la greu.

6 martie 2015 Avem roti?

Ziua incepe cu multe telefoane. Baietii nostri Andrei au ajuns la Irkutsk si se fac ca ne asteapta cu calm. De la curier aflam ca transportul nostru A SOSIT!! Si ca ne asteapta. Dar nu ne putem bucura deplin pana ce nu atingem cauciucurile cu mana, sa realizam ca intr-adevar exista. Cornel tocmeste prin intermediul omologului sau local de la Clubul Night Wolves (o gramada de presedinti printre noi..) cateva vulcanizari, sa pregatim o operatie despre care nu stim nici noi prea multe.

Sediul PĂK din Novosibirsk este la vreo 15 km de gostinitsa, iar vulcanizarile la inca 17 de sediu. Oras mare, realizam ca este al trelea ca marime din Rusia si ne trezim intre multe masini, care ne lungesc emotiile. La curier o forfota teribila, baietii de acolo parca s-au nascut pe stivuitoare, trebuie sa fii atent sa nu te ia vreunul in furci. Altul taie cu un fierastrau un fel de palet care tine laolalta fotolii, covoare vechi si niste dulapuri demontate, asta pana se darama sandramaua. O rezolva apoi cu niste cuie.

Noi incepem sa vibram, tragem la una dintre rampele halei si intr-un final trece unul cu niste boggere tunse cu flexul. Hait, cred ca nu sunt ale noastre. Dupa alt colt, in sfarsit, vine catre noi o stiva de cauciucuri fromoase, cu etichete colorate si cu scoci pe circumferinte, Yokohamele noastre mult visate. Le atingem cu toate alea, le pupam cu drag si ne minunam de minunea care ni s-a intamplat. Cornel se insenineaza in sfarsit, a fost cale destul de lunga de la gasirea singurului stoc existent in toata Rusia, de la plata printr-un intermediar relativ necunoscut, de la expedierea cu avionul, trenul sau magarul (niciuna valabile de fapt), pana la alergatul prin tara asta mare dupa curieri, camioane si imputerniciri.

Fericiti si imbatati de frigul de afara (acum doar minus 10, dupa cele minus 20 de azi noapte), le incarcam pe masini si le legam cu ce avem, in stil rusesc. Hai repede la vulcanizare, sa schimbam incaltarile vechi cu cele noi. Doar 16 kilometri pana la prima, unde ne intalnim cu Serghei, presedintele Clubului din Novosibirsk. Aici e cam jale, un nene si ucenicul sau, care ziceau ca ar mai fi montat beadlock-uri la viata lor, dar nu au decat patru maini. Hotaram sa incercam in urmatorul loc, chiar daca est epeste alti 15 kilometri de strazi aglomerate. Doar e vineri dupa amiaza, si tot rusul a fugit de la servici catre moluri. Gasim o mica ghereta in spatele blocului cu vreo trei masinarii de dejantat si una de echilibrat, patru baieti pe acolo. Nu imi amintesc cine le explica rapid ce au de facut, si in doar cateva minute doua dintre masini sunt complet suspendate, fara roti pe de de subt. Abia avem timp sa coboram anvelopele de sus. Ne bulucim toti in jurul primei roti, teste si incercari de potriveala, masuram, gaurim, iar masuram, cica e bine, umflam si dezumflam, in final se leaga prima roata, dupa o jumatate de ora de lucru atent. Doar atat i-a trebuit baiatului in maieu, probabil seful in meserie, a inceput sa dea copy/paste si in doar trei ore a rezolvat alte 14, inclusiv curatat jante, montat valve si echilibrat perfect. Se agitau toti patru prin atelier ca furnicile, dar cu spor, un spor pe care nu l-am avut in vedere nici in cele mai frumoase vise. De bucurie ca avem sandale noi la cazane, intram si la spalatoria vecina, sa le facem frumoase si pline de abtibilduri. Cu riscul de a nu mai deschide usi, trape si clante, ceea ce s-a si intamplat. Frumusetea costa, ne asumam asta. O parte dinttre noi servesc tot felul de ceaiuri, cafele si gustari intr-un fel de birou de deasupra gheretei, emotii si lacrimi si Radulescu se face cu un ceas de mana, donat cu draga inima de unul dintre oamenii de acolo. Era un fel de firma.

Defilam apoi cu mandrele noastre masini prin tot orasul, adica doar drumul de 15 kilometri pana la gostinitsa. Serghei nu ne iarta si ne aduce doua sticle de vodka. Despre care ne povesteste ca sunt fabricate din zapada topita, la un institut de cercetari care a gasit o metoda corecta de autofinantare. Aflam povesti inedite despre istoria poporului rus, despre razbolul din Cecenia, unde a luptat ca locotenent, despre tatari, mongoli si vatra adevarata a rusilor, care nu este nicidecum in partea europeana, ci pe la Omsk.

Si gata, imi reamintesc ce zicea Cornel de dimineata: `Ce plan? Niciun Plan, asta-i forta noastra!`

7 martie 2015 DA, avem!

Satui de atatea apeluri pe Viber de la saracul Nistor, care ne tot intreaba din Irkutsk cum ca pe unde suntem, pornim cu rotile inainte prin aceleasi paduri si parasim Novosibirsk-ul care arata ca Buzaul dupa viscolul din 2012, insa nimeni nu se plange. Am vazut trotuarele pe care pietonii circula la cca un metru mai sus, pe zapada, mormane peste tot, pe care le muta incet camioanele si buldozerele, masini ingropate aproape complet sau parcate discret intre doua gramezi de zapada mai inalte decat acestea, ZAPADA adevarata. Si noi cica vrem mai la nord...

Intram iarasi pe magistrala, pe care GPS-ul o numeste `M53 Baikal`, semn ca ne apropiem de finalul primei noastre etape. Am delimitat-o astfel si gandindu-ne la ce baie vom face noi in marele lac, dar si pentru ca de aici inainte vom fi in echipa completa.

Pana atunci, pe langa padurile descrise mai sus vedem doar cateva sate (le putem numara pe degete) ingropate in zapada cat gardul.

Pe inserat, baietii dinspre est, din Krasnoiarsk, dau drumul pe cer Lunii rotunde si roscate, care nu sta pe ganduri si se suie rapid intre stele si ne lumineaza drumul. Desigur, noi tot la drum lung si drept.

Recunoscatori ca au dat drumul Lunii, vizitam (a roua oara pentru Cornel, Radulescu si subsemnatul) racheta din acelasi Krasnoiarsk, oras inchis pana nu demult, vatra a multor institute de cercetare care au impins lumea inainte. Sau un sus, ca in cazul rachetei cu pricina.

8 martie 2015 IRKUTSK, final de etapa, inceput de aventura

Mergand la drum peste dealurile siberiene, depistez un fenomen foarte ciudat (pe care mi l-a confirmat apoi Cornel, din spusele colegilor rusi care au colindat inaintea noastra tundra). Drumul suie si coboara coline impadurite, termometrul se cam fixeaza constant pe la minus 28, insa la fiecare coborare intr-o vale, si temepratura coboara aproape instantaneu cu cel putin zece grade. Am remarcat de cateva ori `varfuri` de minus 37, pentru ca, dupa trei, patru sute de metri, temperatura exterioara sa urce din nou la minus 27-28. Si asta de zeci de ori. Geamurile masinilor sunt inghetate pe interior, copilotii dorm bine in saci pe saltelele din spate.

Asadar, aproape doua mii de kilometri ni se pun sub rotile cele noi, trecem cateva coline de pe varful carora se var departe creste zimtate, presupunem ca sunt Altaii, cu cat coboram si inaintam in zi temperaturile se mai cumintesc, ramanand totusi sum minus 10. Numaram ultimii kilometri si iata trecem podul peste Angara, afluentul din care se formeaza apoi fluviul Enisei, suntem in final in IRKUTSK. Baietii nostri Andrei ne asteapta in centru, fericiti ca in sfarsit isi regasesc masinile intacte si gata de noi aventuri. Nu prea suntem de acord cu gentile lor uriase, dar le-om face loc printre cele cutii din spate.

Ziua de astazi, sarbatoarea dedicata doamnelor de acasa, o incheiem si noi intr-o gostinitsa destul de obscura de langa marele Baikal, cea la care doream sa innoptam este din pacate in renovare. S-a cam ales praful de baia noastra la copca, vom incerca maine sa gasim ceva similar. Speram ca nu cu tot cu masini...

Primim incurajari de la un amic al gazdei noastre, un geolog care tocmai s-a intors de la Tiksi, si care povestea despre niste furtuni teribile ce au blocat Uraluri si Kamazuri, despre minus 60 de grade si alte cele intamplate inainte cu doar o saptamana.