A cincea parte - de la Yakutsk pana acasa

03 aprilie 2015 din nou `acasa`, la Yakutsk

Aseara nu am stat prea mult la taclale cu Max, mainle s-au oprit din scris si capul a cazut langa calculator, abia dupa o vreme am gasit patul. Prin urmare, nu am avut probleme la trezire, la ora 9 si un pic eram la garajul in care am dus masinile ieri, pentur a scapa de sutele de kile de gheata asezata prin maruntaie. Gheata a plecat, sub masini erau balti serioase cu apele nordului, insa totul cald si usor de manevrat, am putut sa verificam toate articulatiile si uleiurile. Surprinzator, nicio problema serioasa nu a aparut, sutem uimiti de cat au tras saracele cazane si cat au saltat un ultimele doua saptamani. Un inventar de daune ar fi asa:

La rusoainca au suferit amortizoarele spate, schimbate pe drum, urme de scurgeri de ulei la dreapta fata.

La musoaica s-a rupt amortizorul stanga fata, se putea suda insa deocamdata se invarte si asa, si curge rezervorul din spate, ala care se umple atat de greu la motorinarie. Si tot la ea descoperim ca blocantul spate este blocat, pare-se ca de o vreme buna, firele din punte sunt rupte. Cine stie de cand a ramas blocat, dar si-a facut treaba pe zapezi. Reusim sa il eliberam cu un fir direct din baterie, si toate sunt in regula acum.

La sibianca am reusit sa dreg webasto-ul abia acum, fiind pin de aer de la Taimâlâr incoace, iar sudura suportulu ide tendon este ca si noua. Iar Portbagajul a avansat juma de metru inspre Bucuresti, dar l-am lasat asa, pare mai bine echilibrata masina.

Si cam atat, din fericire...

Purcedem la schimbul de ulei de motor, la aceeasi baieti care ni l-au facut la dus, s-au tot minunat ca ne-am intors nevatamati si intregi, asa ca am facut schimb de stickere si impresii artistice. Iar finalul de zi l-am petrecut la o vlcanizare intr-o ghereta, unde am gasit toate beadlock-urile nefunctionale, camerele sparte la toate rotile si un beadlock explodat. Ceva nu a functionat la sistemul imaginat de noi, o sa mai testam. SAu poate am mers prea mult cu pungile alea, care sunt facute pentru un offroad normal, de 50-100 kilometri, nu pentru unul de cateva mii..

Parsim deci cartierul de service-uri si magazine de piese auto (o adevarata industrie aici, dar cred ca si o necesitate, tinand cond de starea drumurilor si vreme) si ne retragem intr-un bar, pentru ultima oara (promitem), invitati de baietii din Nochnye Volky Yakutsk, alias Dima, Max, Ruslan, Viktor si alti tovarasi de toata isprava. Suntem ca acasa printre ei, atata ospitalitate nu am mai gustat de multa vreme. Si s-a facut maine.

04 aprilie 2015 inspre sud, inspre casa

Reusim pana la ora 12 sa eliberam apartamentul, fara sa lasam haos si mizerie, azi e zi (jumatate, de fapt) pentru suveniruri si cadouri pentru cei dragi care ne asteapta de doua luni. Ninge subitire, claxoane si artificii de la casa de casatorii de alaturi, mirese albe si frumoase, lumea mai relaxata, asa, ca sambata dupa amiaza. Mai stam un pic la masa de pranz cu Max si Ruslan, insa drumul ne cheama. Il lasam me Max cu lacrimi in ochi, noi plecam cu ele inauntru si promitem ca va fi si a treia oara
(pentru trei dintre noi).

Pe Lena au iesit multi oameni la picnic, pescuit sau alte activitati de minus 10 grade, e un sentiment de vacanta care ne imbie in fata, si ne mai binedispune dupa momentul despartiii de prietenii noi.

Binecuvantam bucatile de asfalt pe care le-au pus baietii in ultmii doi ani, se pare ca pana in 2016 vor ca intreg M56 sa fie asfaltat, astfel legatura cu magistrala de Vladivoztok sa fie mult mai usoara. In sfarsit se mai poate dormi in spate, fara lovituri in coaste si scomacuri arincate pe tavan.

Apare deodata si luna, insa nu este ce ade aseara (care era absolut rotunda si alba) ci doar o fasie milimetrica in stanga. Pricepem dupa mari eforturi ca este totusi luna de aseara, insa o luna pe care se proiecteaza umbra masinilor noastre, avem o frumusete de eclipsa totala, care ne insoteste cateva ore, pana ce soarele trece dincolo de pamant si se aprinde lumina.

In munti drumul urca si coboara ca la nebuni, temperaturile variaza de la minus 30 pe culmi pana spre minus 47 in vai. Cred ca deja suntem deformati in perceptia asupra temperaturii, la minus 30 avem senzatia ca este cald si ca vine primavara, la aceeasi temperatura acasa ne incuiem in paturi.

05 aprilie 2015 taiga si stepa

Nu facem decat sa shimbam locurile intre noi, acelasi drum de la venire ni se asterne acum parca mai usor.. Spre dimineata scapam definitiv de hartoape si dam in drumul Baikal Amur Vladivostok, care ne aseaza oasele la locul lor.
La un Cafe, proprietarul ne face cinste cu niste placinte cu carne, foarte bune, cu alt sofer palavragim despre zimnice si gheturi topite. Si ii vizitam apoi camionul Volvo, o matahala de cabina de vreo sase metri patrati, cu de toate inauntru.

Taigaua lasa loc stepei vecine cu Mongolia, de care ne apropiem incet incet.

Si atat, doar drum si drum, cu gandurile acasa.

06 aprilie 2015 - din nou marele Baikal

Pe la Ulan Ude se face dimineata, o mica adiere calda de minus 8 ne anunta ca totusi vine primavara si pe aici. Acostam la o benzinarie cu tot felul de delicartese, sucuri la doza, pufuleti, iaurt cu fructe occidentale, ce mai, lux. La fel si buda, Radulescu recomanda sa facem cate o vizita chiar daca nu avem nevoie. Eh, gata cu oamenii prietenosi, de acum totul se plateste.

Curbe, dealuri, sate, iar curbe si ne pomenim pe malul lacului cel alb si mare, iar pe fundal se inalta creste inzapezite. Salutam Baikalul, care pare-se ca si-a luat acum cateva zile tributul, fiul lui Yanukovich s-a dus la fund cu tot cu masina. Oricum nu prea pare perioada sa il traversezi, deja lucrurile se cam moaie. La fel si termometrele, cu cat ne ducem catre capul lacului, cu atat creste temperatura din ele. Si de afara. Fiind in program, dar si un pic obositi de cei trei mii de kilometri de la Yakutsk, ne permitem sa tragem dreapta la un indicator mic pe care scrie Banya, care ne scoate pe mal, intre cateva casute din lemn. O liniste calda, pasarile incep sa se auda si afara sunt 2 grade cu plus. Soarele arde si stam pur si simplu in bataia lui, parca intra direct in oase. Domnul de acolo are o casuta cu doua camere cu cate trei paturi si o masa, si cel mai important, Banya se cheama sauna. Chiar daca nu exista dus sau buda, totul fiind la lighean, ne pregartim temeinic pentru intalnirea cu extremele locale. Fotografii se duc sa fure niste imagini din sat si sa procure ceva carnati si parizer (gratarul este inclus in taxa de cazare) iar Cornel ma ajuta sa dreg semnalizarea la masina, care nu mai mergea de cateva mii bune. Aici va incepe sa fie nevoie de becurile galbene, asa ca insistam si tot maestrul Cornel ii da de capat, o sarmulita bine plasata in releul flasher drege totul. Ca pe vremuri, cu o lița rezolvam totul. Si clipesc de numa.

La sase, cum ne-a promis seful curtii, sauna este fierbinte. Pana atunci ne tot chinuim sa inaltam o groapa in gheata groasa de pe lac, cica sa ne dregem intre saune. Cam chicoteste nenea cand ne vede cum coasem cu drujba pe acolo, ne mananca mai tare si in loc sa largim gaura pe orizontala, ii dam una in fund si incepe apa sa iasa. Pana ce se hotaraste si vine cu o sulita care drege cat de cat ce am crosetat noi, asa ca si bazinul este gata la timp.

De macar trei ori ne coboram aburinzi din sauna fierbinte situata cincispe metri mai sus, pe mal, pana in groapa plina cu apa si sloiuri, in care ne cufundam pana la gat, bucurosi ca a venit si primavara. Dupa doua ore suntem ca noi, toate incheieturile functioneaza optim si gata de gratar. Asa ca prajim cu spor carnatii si parizerul, intr-un vanticel racoritor.

Domnul ne arata cu mandrie mica lui ferma, unde gasim cativa porci parosi uriasi, iepuroi de peste 23 kilograme, capre, gaini si tot felul de lighioane domestice care mai de care mai adormite, fiind deja noapte.

In camera soba duduie, singurul reglaj fin este usa deschisa.

Meritam si noi pana la urma sauna si baia in copca, doar pentru asta am venit pana la Baikal, nu?

07 aprilie 2015 catre vest, catre primavara

10 grade. Atat arata termometrul la coada Baikalului, acolo unde poposim la o cafea si niste ochiuri cu parizer. Ne muiem la soare si stam doar in bluza, senzatia e totala.

Pe drum, peste tot miroase a fum, oamenii dau foc la dealuri intregi, arde iarba uscata cat vezi cu ochii. Toate supravegheate de pompieri. O fi o chestie de fertilitate sau de eliminarea ciulinilor? Interesant este ca si in paduri de mesteceni, iarba uscata arde pe jos si pomii nu.

Zapada de un metru de acum o luna a plecat de tot, campurile sunt maronii si infinite, doar albul mestecenilor ne mai aminteste de iarna.

08 aprilie 2015 inca Siberia

Inca 2200 kilometri si cate doua omlete la cafenele si debarcam in Novosibirsk, de unde recuperam anvelopele lui Muse (cele vechi dar noi), pe care le legam strans pe masini. Aratam acum a africani, cu atatea sarsanale legate pe toate partile. La Novosibirsk zapada mare de acum o luna s-a lasat peste tot intr-o balta generala, noroi la greu. Abia dupa ce parasim orasul mai putem sa ne uitam prin parbrize.

Pe camp apar tot felul de pasari, mestecenii nu ne arata muguri, dar noi stim ca vine..

09 aprilie 2015 pe curand Siberie

Luna nu ne ajuta, si nici gps-ul, care a uitat ca pe drumul de la Omsk la Cheliabinsk si-a bagat Kazahstanul un judet, asa ca ne trezim in miez de noapte aproape la gardul cu tara vecina. Gps-ul isi aminteste brusc de Rusia si ne arunca la dreapta, pe un drum de vreo 60 de kilometri care ne scoate si cea mai mica urma de piatra de la rinichi. Si niste vanatai pe sale, celor care insista sa stea lungiti in spate.

Iesim iarasi la nationala si nimic nu ne mai opreste sa atacam Uralii dupa inca 2000 kilometri, in coloana cu nenumarate camioane. Care nu se termina nici cand incepem sa urcam, ci dimpotriva.

Hotarul dintre Asia si Europa ne opreste la ultima cina din marele continent. Apoi la vale, la deal si iar la vale, printre faruri si gropi. Si apropos de faruri, parbrizele noastre dublate faceau ca orice lumina sa se vada de cel putin trei ori, deci orice masina care venea din fata parea ca are sase faruri, pe toata latimea strazii. Maiestria noastra a fost sa ghicim care erau cele adevarate si sa dibuim calea corecta. Asta in lipsa oricaror marcaje pe asfaltul precar, udat de ploi si murdarit de noroi.

Si asa trecu si noaptea.

10 aprilie 2015 KAMAZ

Dupa munti urmeaza Ufa. Mi se pare ca aud un huruit pe dedesubt, opresc la o benzinarie, insa mi se pare ca nu pare sa fie nimic serios. Asa ca dam bataie in continuare. Doar ca la vreo douazeci de kilometri dupa oras, huruitul se face fum si miroase tare a vaselina prajita. Nici nu mai apuc sa nimeresc o benzinarie sau un loc mai acatarii, trag doar pe dreapta in noroi si am revelatia a ce ni s-a intamplat acum trei ani in Yakutsk, adica rulment praf, portfuzeta praf, planetara praf. Toate de la o siguranta praf. Asa ca, pauza doua ore si jumatate, rulmenti noi la roata la fel planetara si alte fiare degradate de avaria primilor. Asa merit, daca am igonorat primul semn si mi-a fost comod sa nu pun cricul sub masina si sa verific in Ufa. Tabacim noroiul din jurul masinii, George si Radulescu imi tin din fericire moralul ridicat. Si plecam apoi mai departe, caci asa ne sta bine.

Ploua si ne luptam cu stergatoarele care nu prea stau la loc, unul zobara cat colo si nu e de gasit. Noroc ca am luat de rezerva, asa ca am pacalit-o pana la urma.

Pe la sapte, dar nu stim pe ce fus orar, ajungem la renumitul garaj, Clubhouse-ul din Naberejnie Celny, cel plin de fum si frig. Acum funul trecuse, insa frigul era tot acolo. Am desfacut acele conserve de carne procurate din Tiksi, cele fabricate prin 2009, delicioase in combinatie cu piureul facut de Tufa, din prafuri naturale. Cateva ore de facebook sau atipeala, dupa caz, si suntem condusi de Andrey tocmai la halele KAMAZ MASTER, adica la locul din care vin renumitele camioane castigatoare a nenumaratelor trofee Dakar. Ne curg balele pe langa uriasele offroadere, trofee si poze din galeria campionilor. Din pacate nu putem sta la taclale cu campionii, sunt plecati la o cursa pe la Astrahan, vedem doar primul exemplar de Kamaz care a rupt gura targului acum multi ani cand toata lumea radea pe la colturi, precum si alte exemplare gata pregatite de start.

Apoi facem un pic de offroad pe noroi clisos pana la streagul orasului, situat pe malul raului Kama, cel care a si dat numele camionului care ne-a marcat expeditia. Doar pana acum nu avusesem parte de pic de offroad. Niste shopping apoi, prin magazinele locale, jucarii si niste suveniruri.

Pe drumul catre cafeneaua care ne astepta la o ciorba, la un semafor, furtunul de frana pe stanga fata isi da duhul si singura varianta de oprire care a fost posibila s-a concretizat in Tiguanul din fata, de vreo patru ori, saracul. In juma de ora apare si politistul, care dezeneaza cu meticulozitate schita tamponarii, pentur ca apoi sa fecem o vizita la marginea orasului, la postul de politie local. Unde andrey si Cornel ma ajuta sa fac toate formularele necesare, sa il scoatem pe omul vatamat la liman. Procedurile sunt cam cum erau la noi pana la amiabile, nu e mare noutate, dam asigurarea si mainile apoi, si fiecare pleaca in treaba lui. Asa imi trebuie, daca am ignorat din nou un semn. Azi noapte la inlocuirea rulmentului, furtunul cu pricina mi-a facut cu ochiul, se vedea ca nu prea mai are viata lunga. Cu scuza oboselii si a frigului am decis sa nu il inlocuiesc atunci, din pacate. Asa ca am lungit-o aiurea patru ore cu hartii si alte mizerii, abia pe seara am ajuns inapoi la clubhouse, unde baietii au mai prins un pic de dus si odihna. Impreuna cu Cornel am decis sa verificam acum toti rulmentii la toate masinile, sa prevenim ceea ce s-a intamplat noaptea trecuta. Buna decizie, mai inlocuim un set pe dreapta. Pe la miezul noptii suntem gata de drum, ne salutam cu Andrey si o luam la vale catre vest. Cica doar o mie si ceva pana la Moscova, urmaotarea noastra oprire in mers.

11 aprilie 2015 Moskva

Pe masura ce ne aprorpiem de capitala, masinile sunt din ce in ce mai dese si multe, ritmul nostru scade, insa nu este mare motiv de graba. Bulevardele largi si lungi sunt pline de masini chiar in sambata de dinainte de Pasti, totusi se merge constant. Pe la sapte seara ajungem la un loc aparte, clubul moto Nochnye Volky din Moscova, cel de la care au plecat toate in urma cu 25 de ani. Aici era doar un maidan cu multe fiare de care nimeni nu mai avea nevoie, baietii de atunci au decis ca sunt ale lor si au creat pana azi un compelx deosebit, aducand la viata toate aceste fiare. Sculpturi industriale, motoare vechi, cabluri, tevi, toate sudate si alaturate cu un simt artistic aparte, desigur cu laitmotivul lupului noptii, simbolul miscarii motociclistilor de aici. Prin curtea din fata scenei sunt tot felul de motociclete vechi, o cisterna demna de Mad Max, copie fidela, care se transforma intr-o scena mobila, un bar cu decoratii fantastice, totul facut din resturile pe care nimeni nu mai dadea doi bani. Iar calitatea executiei este incredibila.

Pe langa concerte de rock, evenimente culturale sau prezentari media, se pare ca locul are multiple valente, ne nimerim la o aniversare a unui baiat de 11 ani, care isi serba ziua chiar in acest loc. Animatori, o parada de motoare si mult fum, totul pentru o mana de copii si parintii lor. Respect, in loc de MacDonalds, au ales ceva mult mai coerent. Sa iti vina tortul cu o masina desprinsa din filmele MadMAx e ceva, nu?

Condusi apoi de doi colegi de club de-ai lui Cornel, un moscovit de doi metri si un pic si un ucrainean, ne aruncam repede in centrul Moscovei, la o bisericuta de prin secolul 15, cu hramul Sfanta Intelepciune. Asezata pe malul raului, vizavi de Kremlin, bisericuta e plina de oameni. Un pic de agitatie, un dute-vino catre masa cu lumanari, insa ceva mai civilizata fata de ale noastre locuri. Pe la fara zece, toti s-au linistit brusc, timp de zece minute nu s-a auzit decat clopotul care batea rar, grav si regulat, insotit doar de plansetul unui copil de afara. O liniste deplina, ca in Siberia de unde tocmai am picat. O linste desprinsa parca din Andrey Rubliov, din clipele de asteptare ale sunetului acelui clopot in care nu credea nimeni. Invierea este vestita de preoti, toata lumea se inveseleste si fuge repede un urma procesiunii, de trei ori in jurul bisericutei. La vorblele preotilor, Hristos A inviat, absolut toata lumea raspundea tare si hotarat Adevarat a inviat, din toata inima. Pe ruseste, desigur, insa nu a fost greu sa deslusim parti din liturghie.

Am reusit deci sa petrecem Pastile onorabil, intr-un loc deosebit, centrul ortodoxiei ruse, si nu e deloc putin lucru. Cu forte proaspete reusim sa ne urnim iar la drum, fara a mai zabovi, avem incredere acum ca nimic nu ne mai poate opri.

12 aprilie 2015 ce putin mai este..

Rusia se termina pe nesimtite, apoi Belarus, acea tara surprinzator de curata si civilizata, care ne da pest cap toate ideile. Atata curatenie in orase nu am mai vazut de mult, ordine si rigoare ca nicaieri in Rusia.

Iarba este din ce in ce mai verde, se ghicesc muguri iar teperatura de afara este in afara oricarei imaginatii, peste 10 cu plus. Vreme de plaja, de-a dreptul.

Din pacare, de la 1 martrie nu se mai accepta plata in valuta euro sau dolari, nu avem idee din ce motiv, asa ca suntem nevoiti sa schimbam o parte din ultimii dolari de care dispunem. Noroc ca centrele comerciale sunt deschise, in ciuda sarbatorii Pastilor. Facem deci plinul ultima data la un tarif normal al motorinei, Brest e ultimul oras inainte de intrarea in UE, in lumea cica `civilizata` si corecta. . .

Vama ruso-europeana nu ne face probleme, surprinzator scapam de controale si buzunareli, trecem atat de usor incat nici nu ne vine a crede. Cu cateva ore inainte ca viza lui Cornel sa exipre.

Asadar intram cu dreptul in Europa unita, Polonia ne intampina cu aceleasi sosele perfect desenate si marcare, cu trecerile de pietoni care au un semn desenat cu o fetita care plimba un balon. Noaptea nu ne sperie, nu ne oprim decat pentru cateva cafele. Acum Polonia cea nesfarsita pe care o vedeam in urma cu doua luni, este atat de mica, incat nici nu ne dam seama cum intram in Slovacia.

13 aprilie 2015 final de drum si de calatorie

Doar cateva sute de kilometri, mica Slovacie si plata Ungarie, bagam a cincea si intram acasa, in Romania noastra, cu cele bune si rele, dar cea mai aproape de noi, cea care ne gazduieste pe cei dragi. Vorba lui Radulescu, no more roaming.

Oradea, un local cu autoservire, o omleta pe care ne-o doream de mult, cafea mai buna ca multe altele, aici e locul in care stam si nu ne vine a crede ca totul se termina la un moment dat. Poza cu ce a mai ramas din noi, cu masinile murdare dar eroine, cu barbi si plete dezordonate, cu iarba verde de dedesubt, care e verde, nu alba si rece. E cald, sunt aproape 20 de grade, adica 70 mai mult decat am avut in urma cu doar zece zile. Nu ne vine sa plecam, parca mai sunt de spus multe, de facut si mai multe. Dar ne cheama cei de acasa, si daca oficial de aici am inceput, iata ca oficial tot aici drumurile ni se despart. Ma duc iute catre Baia Mare, la cei dragi in vacanta la bunicii lor, baietii urmeaza calea sudului catre capatul de drum.

Cornel imi zimbeste, eu la fel, se pare ca nu am fost degeaba pana la celalalt capat, totul pe lumea aceasta are un sens. Dam cheie, si totul se termina aici.