A treia parte - de la Yakutsk la Tiksi

15 martie 2015 Kolâma, Drumul Oaselor

Impachetam destul de greu toate, masinile se apropie incet incet de sol, coplesite de cele 850 litri de motorina impartita prin rezervoare, jachetele de puf invadeaza tot spatiul. Abia pe la 12 reusim sa ne urnim catre Lena, unde baietii pun de o sesiune de filmare. Lumina este frumoasa, a nins vreo doua palme si totul atara incredibil de curat. Langa noi, in mijlocul fluviului, se opreste o masina cu cinci yakuti, veseli si galagiosi, cu care facem cateva selfie-uri. Primim un afis cu autografele lor, erau cativa sportivi, unul campion de wrestling local, altul de baschet, toata lumea ne ureaza drum bun, pare-se cu cele mai bune intentii. Veselie mare..

Iesim din rau si intram pe Drumul Oaselor, ocolind cateva camioane care derapau de mama focului la deal. Simtim ca intram in sfarsit in lumea pe care o asteptam de o vreme, drumul lung de macadam inghetat se asterne cu viteza in fata. Satele mici sunt din ce in ce mai rare, le putem numara pe degete. La o cafenea unde dejunam, doi soferi de Kamaz ne incurajeaza pe ruseste, spunandu-ne ca doar aici e asa cald (minus 5), de unde vin ei erau minus 50. Ziceau de Zyryanka, un sat la cateva sute de kilometri catre est, pe malul Kolâmei. Alt sofer, intalnit intr-o parcare unde am gasit un loc de lasat ofrande, ne spune ca totusi e neobisnuit de cald, sunt locuri in care a izbucnit apa subterana si a rupt drumurile de gheata.

Ninge dens iar drumul este alb, se face liniste prin masini. Trecem Aldanul pe inserat, inghetat cu mai multe valuri decat Lena in care se varsa mai avale. Si parcam in final la apartamentul din Toplii Kliuci, in care am mai fost in urma cu trei ani. Inca ninge, oraselul este nesperat de alb si curat, fara urma prafului de carbuni asternut peste tot, asa cum il cunoscusem in 2012. Sunt minus 15. Cam cald...

La gostinitsa, doamna care ne-a dat asternuturi nu intelege cum vom dormi noi toti opt in doua camere de maxim cinci locuri, dintre care unul era ocupat de un baiat rus. Adica: `nu sunteti normali!`. A ras si ne-a lasat sa ne asternem saltelele si sacii de dormit.

16 martie 2015 Topolinoe, care nu mai este la capatul lumii

Mica revizie de dimineata se termina cu inlocuit alternatorul cu cel original,totul revine la normal, adica la 14,6 volti. Cu toti voltii plecam sa umplem golul din rezervoare, la ultima benzinarie de pe drum, mai departe este posibil sa nu gasim prea multe. Aici o coada de vreo patru Kamazuri, care umplu si ele tot ce inseamna butoaie si tank-uri. Dupa circa o ora ne vine si noua randul, totul pana la buza. Incepe sa ninga usor si vizibilitatea scade, mai ales pentru cea de-a treia masina. Pacat ca nu se vad muntii din fata, care se ridica brusc din platul de pana acum.

La indicatorul care indruma catre nord facem o scurta sesiune foto si o lupta barbateasca in zapada pana la brau. Am trecut deja la jachetele de puf si suntem ca niste pinguini portocalii in cautare de femele.

Hai ca am ajuns si la inceputul traseului la care visam de aproape un an. Pe tabla scrie Topolinoe si Batagay, drumul se ingusteaza, ninsoarea se inteteste si se face iar liniste printre noi, suntem mai atenti la ce surprize ne poate aduce drumul din fata.

Ne petrecem cu mai multe camioane, trecem la o palma uni fata de altii, cu teama de a nu ne infunda in nametii din laterale. Ceea ce s-a si intamplat o data, si am lucrat un sfert de ora sa iesim inapoi pe calea batatorita. Am trecut si noi pe canalul 9, sa comunicam si cu soferii yakuti, mai ales in zonele de urcare si coborare. Zice-se ca din cauza blocarii accidentale franelor, baietii nu se mai pot opri la vale, si e bine sa asteptam in locurile speciale, mai ales ca drumul nu are mai mult de patru metri latime. In doua trei locuri am vazut Kamazuri prabusite in rapa, lasate acolo de ceva vreme .

Prima oprire mai consistenta se intampla la podul de lemn de peste raul Menkiule, construit, din cate am auzit, de catre detinutii incarcerati aici in anii 40-50 de catre stim noi cine. Pod inca in functiune, sprijinit doar de o structura metalica. Baietii nostri de media isi etaleaza toate sculele din dotare, drone, slidere, trepiede, butoane si manivele, asa ca traversam podul de doua ori, in speranta ca poate iese de Oscar. Ar mai fi fost nevoie de o dubla, insa iarasi nu e timp...

Muntii incep sa se adune inspre noi, intram pe valea cu cele doua lagare de munca fortata, care abia se mai zaresc printre nameti, si o luam pieptis catre trecatoare, cu speranta ca nu va veni din deal intr-a treia niciun Kamaz sanie. Din fericire prindem trecatoarea libera si ne bucuram de ultima raza de soare numai buna de pozat. Din nefericire, iar suntem cam impinsi de la spate, tot de noi insine. Ar fi mers un ceiut sau macar un fursec... Om drege si aspectul asta, totul tine de noi.

Munti pana la orizont, zapada la fel, padurile de braduleti de astia cu frunza cazatoare (un fel de larice) sunt mai rari, ca o chelie de nene. Glumesc, totul e maret si de necuprins in obiective, pasul domina culmile din jur. Aici strajuieste un cerb turnat din metal care pazeste cu mare atentie perechea sa, o caprioara odihnindu-se in fata lui. Intr-o parte un bloc mar ede piatra cu ofrandele pe care le lasa calatorii locului, in majoritate soferi. Zapada proaspata nu m-a lasat sa ghicesc prea multe de pe masa, insa cu siguranta ca cei ce au lasat aici au stiut motivul si a fost de ajutor pe mai tarziu.

Iar la vale, catre taramuri mai nordice, la vale o ia si termometrul, care se opreste in Topolinoe, pe la minus 23. Noi ne oprim un pic mai incolo, la barul informa de yurta yakuta care ne-a gazduit in miez de noapte acum trei ani. Din pacate nu se mai vinde bere aici, banuim ca sunt reguli noi care trebuiesc respectate. Cina consta in preparate din ren, o ciorba si o tocanita, urmate de un suc din fructe locale, cele care inrosesc dealurile vara.

Soferii vin si pleaca, mananca si ei incet in ritmul pe care il au de ceva freme, zambesc atunci cand afla unde vrem sa mergem si mai ales pe unde vrem sa o luam, dar niciunul nu zice ca suntem nebuni, sau ca este imposibil. Limba lor suna foarte interesant, nu o pot compara cu niciuna auzita, poate un fel de turca mai melodioasa. Ochii sunt mici si migdalati, gata pentru a vedea departarile albe si soarele puternic.

Harta de pe perete ii mai pune pe ai nostri cu picioarele pe pamant, azi abia am facut o bucatica de harta de cativa centimetri, iar pana in nord ar mai fi juma` de metru de hartie. Un pic de rabdare va trebui sa cautam prin bagaje si sa uitam tot ce ne-am imaginat, reperele noastre sunt incorecte.

Incheiem apoi cina cand domnul de la tejghea ne spune ca a facut rost de cazare, la caminul cultural din sat. Brusc devenim toti artisti, dormitorul este pe scena din spatele cortinei, sub lumina reflectoarelor. Doar toaleta rustica din lemn, situata la o suta de metri in spatele cladirii, ne mai aminteste de frigul de afara, inauntru este cald, iar chiuveta din colt consuma apa calda direct din reteaua de termoficare.

La ora opt jumate, dupa cateva incercari nereusite de a ciocni o palinca sau un whiskey, cadem pe saltelele de burete in corul de respiratii regulate.

17 martie 2015 rauri, rauri

Muse striga la noi in miez de noapte ca cine n-a pus ceasul sa sune la 6, se pare ca nu mai e noapte ci e sase jumate. Am promis ca incheiem concertul si parasim scena la ora 7, ora la care am promis ca luam si ompletele de la yurta. Norocul nostru ca Radulescu a impachetat o ora bagajele de cu seara, asigurandu-se ca nimic nu lipseste si ca totul este pliat si adunat cum se cuvine.

Masinile pornesc la prima la cele minus 23, iar noi pornim motoarele abia dupa omleta si cafea. Langa bar ne pozam cu indicatorul blamat pentru prezenta noastra aici, o mica sageata de lemn pe care scrie la fel de mic BATAGAY, si care arata inspre un rau. Dupa trei ani de mister totul se arata, ajungem in mijlocul unu rau, intre dealuri si munti pietrosi. Dedesubt avem doar doua urme de gheata, cand albastra cand spre verde, zgrariata de lanturile camioanelor cu care ne tot petrecem. Din cand in cand `drumul` taie meandrele si iese pe mici insulite, pline cu pietre care demonteaza totul prin masini. Culmea, avem si tablite indicatoare, cica `gropi` sau `gauri`. Pe alocuri insa putem rula cu a cincea, pe o suprafata invidiata de asfaltatorii nostri de acasa. Si tot pe alocuri vedem mari umflaturi de gheata albastra, impinse in sus de presiunea apei de dedesubt. Vedem si zone cu apa iesita la suprafata, prin care traversam incet sa nu deranjam spiritele care au topit natura la minus 10 grade.

De bucurie, portbagajul lui Muse o ia inaintea masinii, o data cu niste motorina care picura asiduu din canistre. Incercam in zadar sa urmam sfatul lui Cornel, adica sa fixam fierul cu o coada de matura scoasa prin trapa, si apelam la niste suruburi. Pare ca merge mai bine asa. De fapt ca sta.

Totul bine si frumos, cam o suta de kilometri pe rau cu 60-70 kilometri pe ora, cu exceptia zonelor cu fisuri si umflaturi, care ne arunca cat colo. Iesim din raul lat, pe langa un panou care indica un fel de rezervatie naturala, semn ca incepe ceva frumos. E drept ca peisajul se schimba, drumul o ia prin taigaua larga trecand de-a dreptul peste cateva lacuri, unul de aproape opt kilometri diametru. Dar de fapt nu se poate numi drum, pentru cei 150 kilometri nu reusim sa depasim 30 la ora, totul e valuri si hartoape, bolovani si santuri adanci, toate inghetate. Fiecare injura ce poate, unii portbagajul plimbaret, altii cafenelele care lipsesc cu desavarsire, inclusiv buzile aferente, altii amintesc de blestematul de indicator care ne-a adus aici. Ori ca suntem pe scaunele din fata, ori intinsi pe paturi, ne lipim deseori de tavan, bucsile se `incing` iar totul incepe sa scartaie melodios. Prin masini bagajele neasigurate (adica toate) se intorc cu fundul in sus, pufoaicele incep sa prinda volum si sa ne alunge dinauntru. Nu este clar cum baietii cu Kamazuri fac asta zi de zi, adica de cateva ori pe an. Si o considera o normalitate. E drept ca din cand in cand apare cate un stalpisor de lemn cu kilometrajul si cateva semne care indica drum cu denivelari. Ha...

Si se facu noapte, pe hartoapele nesfarsite, moment in care George o vede pe Aurora, inca in spatele unor ceturi subtiri si ne holbam toti la cerul negru. Ceva ceva se vede, insa norii ne impiedica. O luam la vale pe forestierul asta de sute de kilometri si dam in sfarsit intr-un rau din acela orizontal, la o rascruce unde ne asteapta intamplataor sau nu un Kamaz. Soferul zice ca la stanga ar fi 280 kilometri pana la Batagay, iar in dreapta ar fi 460. Dar, stanga inseamna un fel de extrem, adica ce am gustat din plin de sapte ore, pe cand dreapta ar fi in mare parte pe rauri. Hotaram sa iertam bucsile si sa o luam pe raurile care intra brusc intre pereti de stanca de doua sute de metri inaltime. Tufa vibreaza, George sta cu ochii pe cer de o ora si decidem sa oprim motoarele intre doi pereti de canion pe malul raului care se ghiceste sub nameti.

Campam pe dreapta la minus 30 grade, apa incepe rapid sa cristalizeze in sticle, asa ca renuntam si apelam la sticla de palinca. Deasupra noastra se desfasoara AURORA BOREALA, si nu e din cauza oboselii. E prima oara pentru majoritatea dintre noi, fiecare se lipeste de aparatul de pozat si incearca sa capteze petele de culoare care joaca pe cer. Ultima forma pe care o vedem este a unei fantome uriase asa ca ne aruncam in masini, cu toate webasto-urile pornite. Cica la ora cinci o luam din loc, nu avem vreme de zabovit, Batagay pare mai departe decat am anticipat. Somn pe o parte, pe spate sau pe burta nu incapem...

18 martie 2015 66 grade 33 minute Nord

Nici macar o cafea nu ne lasa Muse sa preparam, din sacul de dormit direct la volane, e ora cinci si un pic si minus 35 grade, cerul abia se lumineaza si ramanem cu privirile pe afara, minunandu-ne de canioanele prin care plutim pe gheata din ce in ce mai clara. Reusim sa realizam o viteza medie mai corecta, pe la 35-40 km/ora, si ochii ni se lipesc de peretii de stanca din dreata si stanga sau de luciul de dedesubt. Inainte ca soarele sa se ridice de dupa pereti, stabilim un nou minim de temperatura, un minus 43 grade care ne lipeste narile. Jachetele de puf isi fac rolul, avem timp si de catev a poze si filmari.

Apoi ne tot holbam la harta militara care ne apropie incet de linia punctata de la 66 grade si 33 minute, adica Cercul Polar de nord, linie pe care niciunul dintre noi nu a mai depasit-o. Pauza, poze, iar filme, trante prin zapada, strangeri de maini si de picioare care deseneaza pe zapada coordonatele locului. Inca o limita pe care o depasim, deocamdata doar una geografica, conventionala.

Iarasi rauri si rauri, toate inghetate pana la fundul pietros, lasand uneori suprafata atat de lucioasa incat franele sunt in plus la masinile noastre. Noroc cu anvelopele de senzatie, a meritat tot efortul de a le astepta. Intram pe un rau mai mare, Adâcha, a carui vale se largeste si lasa loc malurilor plate, pline de paduri de larice. Baiul este ca incep niste meandre de ne invart in loc kilometri buni, la un moment dat facem o bucla de zece kilometri pentru a avansa cinci sute in linie dreapta. Cine a trasat zimnicul asta nu a fost chiar limpede, ca de rau nu ma pot pronunta, asa e normal sa curga.Ici colo vedem niste umflaturi ce cativa metri diametru si inaltime, crapate spectaculos pe din doua, se pare ca din cauza unor presiuni supranaturale la care este supusa apa in procesul de inghet. In alte locuri vedem in gheata apei tot felul de valatuci la fel de incremeniti, posibil urme ale unor ape termale inghetate ulterior suprafetei. Totul este un spectacol in care timpul s-a oprit brusc.

Ziceam ca valea s-a largit si noi cautam in zadar o iesire din zimnicu lde pe rau, pentru a ne lega de traseul desenat acasa, pe baza unor harti si a unor poze. Iar ne apare inainte un Kamaz, din pacate pentru ei intr-o postura pe care nu o invidiem, blocat intre o panta alunecoasa si o remorca tensionata anormal de acesta. Incercarea de a-l aduce pe o cale corecta nu are rezultate, chiar la cele trei-patru tone ale noastre nu reusim sa ne apropiem de inertia corespunzatoare. Dar primi vestea ca drumul nostru este cel bun, imediat va fo acea iesire care ne va orienta catre vest, catre Batagay. Au trecut deja cam trei sute de kilometri de rauri si am ametit de atatea intoarceri. Nu ese foarte frig, dimpotriva, este surprinzator de calt, pe la minus 6, temperatura care ne cam ingrijoreaza. Supfatata inghetata a drumului e mai alnecoasa acum, orice clipa de neatentie ne poate scoate in laterale si ne poate bloca in nameti.

In jur doar paduri, rareori cate o pasare (corb sau ceva de genu acesta), ghicim totusi ca viata exista, observand multe urme de animale mici.

Asadar, parasim raul si ajungem intr-o mica asezare, dupa multa vreme de cand nu mai vazusem scanduri si cuie, drumul revine pe pamant stabil si simtim ca nu am muncit in zadar de douasprezece ore incoace. O data cu asfintitul coboram in sfarsit in Batagay, tinta noastra de trei ani incoace, iata ca exista si nu este chiar atat de departe. Ghicim pe lumina crepusculara cateva case, o scoala, magazine cat un chiosc si doua Uaz-uri de politie care patruleaza incoace si incolo. Unchiul lui Max din Yakutsc ne face legatura cu o doamna care administraza gostinitsa Institutului local de geologie, un apartament de doua camere a cate patru paturi, living, bucatarie, baie si, cel mai important, dus cu apa curenta si calda. Lux, frate. Dar nu pe bani foarte putini, deja totul costa la pret de kilometru parcurs cu Kamazul, un pet de bere face cam 30 de lei de-ai nostri... Si o painica vreo sase lei. Angela, asa o cheama pe administratora toata un zambet si o buna dispozitie, ne pune cat de cat pe roti si reusim sa incheiem ziua veseli, in ciuda drumului lung care nu se mai termina. Si nu am avut decat vreo 430 de kilometri, insa plini de senzatii.

19 martie 2015 Un pol al frigului.

Ora 9 ne separa un pic, portbagajul lui Muse impreuna cu Cornel se duc la un garaj ca sa fie fixati cum se cuvine de masina si sa nu mai sara care incotro, restul incercam sa facem conversatie cu doamna Angela, care nu o rupe decat pe ruseste si pe limbajul mainilor, limba comun cu al nostru. Dar suprinzator, reusim sa comunicam perfect, aflam de vara de aici, unde pe raurile cele mai limpezi din lume cresc pesti de un metru lungime, unde poti sa faci rafting sute de kilometri, aflam si de iarna grea care se masoara deseori in minus cincizeci de grade, aflam de mamuti muficati in permafrost si de fabrica de staniu care era odata in functiune, de cei cca patru mii de locuitori si de sotul sofer care a adus-o aici dintr-o Ucraina departata. Tot Angela ne ajuta la mici cumparaturi de paine si apa, si tot ea ne invita la muzeul geologic de la Institut. Vedem aici o gramada de pietre, care mai de care mai pretioase si mai frumoase, precum si oasele catorva mamuti mumificati in straturile inghetate, apoi cel mai vechi corn de rinocer, niste fildesi de mamuti pe care abia ii tineam in maini, o scoica fozilizata de mai bine de 380 milioande de ani vechime. Se pare ca radacinile acestei regiuni sunt peste limitele noastre de intelegere, regiune cam cat patru Frante, dupa cum afirmau doamnele de la muzeu. Ne legam relatiile asa incat primi cadou o carte despte geologii locali, se pare ca geologii sunt cei care au pus Yakutia pe harta, temerarii exploratori care au inaintat fara incetare in salbaticia aceasta.

Abia cupa vrei treo ore portbagajul este lipit, dar nu cu scoci, cum am fi facut noi, si suntem gata. Vitali, unchiul lui Max, ne convinge sa dam totusi o tura pana la Verhoyansk, la cca 68 kilometri vest, ca ar merita sa vizitam adevaratul pol al frigului. Atat ne trebuie, hai la drum. Intr-o ora intram in orasel, mai degraba un satuc, insa unul special. Ne pozam cu monumentul de la intrare, doi fildesi din betom care sustin numele localitatii, si nimerim chiar la muzeu. Inconjuram un stalp al dorintelor si doamna muzeograf, o batranica yakuta de pese 80 de ani ne invita intr-o iurta in care linistea ne cuprinde pe toti. Chit ca ne povesteste despre vatra focului si soba care este inima dar si plamanul casei, in care focul nu se stinge niciodata, sau de samanii si credintele lor in pericol de a fi pierdute, fiind transmise exclusiv pe cale orala, sau de jocul cu cubulete din lemn, sau de mobilerul fara pic de metal la imbinari, atmosfera linistatia ne aseaza pe bancile perimetrale, ascultam toti cu rasuflarea taiata. In alta cladire a muzeului un domn ne canta la un fel de vioada cu doua coarde, un cantec care pare dintotdeauna acolo. Neobosita doamna ne plimba apoi prin cladirea muzeului de etnografie si naturale, cu atat de multe exponate incat ametim. Toate adunate in mare parte prin efortu doamnei.

Intr-o parte a muzeului, doua panori sunt dedicate domnului Vitali, despre care aflam ca a parcurs cu bicicleta Sputnik tot Drumul Oaselor si tot drumul pe care ne-am hurducat noi de trei zile incoace, si nu vara ci iarna. Mai mult, a mers pe schiuri de fond de aici pana la capatul lumii, in Ciuhotka, catre Behring. Si tot iarna. Nu reusim sa intelegem asta, acest om simplu a facut lucruri pe care le pot face doar cativa oameni pe lume, si avem onoarea sa il avem ca ghid, in masinile noastre. Plini de admiratie (si invidie, nu?) privim la bicicleta expusa si la schiurile uzate de cei peste patru mii de kilometri de taiga si tundra, noi in masinile noastre ne simtim doar niste turisti occidentali cu aparatul de gat cautand centrul de informatii turistice si pizzeria din centru. Asadar mai acem de invatat despre acesti oameni.

Extenuati de atat de multe informatii (Cornel este de admirat cat de mult a putut traduce), ne luam ramas bun si ne infigem intr-o cafenea sa servim pranzul. Langa aceasta este cresa din localitate, cu macar zece carucioare frumos colorate parcare in curte, asteptand sa vina soferii sa le ocupe, iar in fata cafenelei o mica bisericuta de gheata, clara si lucioasa. Este clar ca primi carne de ren si de cal printre felurile de mancare, si sucul din fructele rosii car evara umpu dealurile. Ficatul de ren crud congelat nu ne pica extraordinar de bine, cred ca trebuie multa obisnuinta pentru acest desert. In fata cafenelei gardul din teava de fier, gaurita pe alocuri, canta suierand in bataia vantului ceva asemanator cu ce ne-a cantat domnul cu scripca, am ramas un minut uimit de asemanarea melodiei.

Dar nu ne oprim aici, tot Vitali ne face surpriza si ne invita la primarie, domnul Primar ne asteapta la un mic protocol unde aflam tot felul. De la serele in care cei de aici se chinuie tot anul sa cultive legumele care sa le asigure vitaminele, de la elicopterul care trebuie sa duca bolnavii cu probleme mai mari la Yakutsk, despre copii care pot sa nu se duca la scoala daca temperatura coboara sub minus 50 de grade (probabil fiindca le ingheata ceaiul din rucsacei), despre canalizarea care totusi functioneaza chiar in pamantul congelat, desre tinerii care se duc la facultati si nu se mai intorc, despre legatura cu `uscatul`, care este posibila pe pamant doar iarna, pe cei peste 1600 de kilometri departare de Yakutsk, sau vara exclusiv cu avionul, de cele peste o suta de grade diferenta intre iarna si vara.

Discutia se incheie fireste cu cele 68,5 grade de frig (vorba lui Cornel) care au stabilit recordul de cea mai rece asezare locuita permanent, alaturi de vestitui Oymiakon, situat cateva mii de kilometri mai la sud est. Nu conteaza inde a fost cel mai frig, deja cifrele sunt peste intelegerea noastra, primim cu onoare certificatele de vizitator emise de domnul Primar, nominale, desigur. Iata ca am reusit sa ajung si in cel deal doilea pol al frigului, insa aici pare mult mai cald pe dinauntru, am fost primiti cu o caldura opusa frigului de pe aceste certificate.

Timpul a trecut fara sa ne dam seama, iar este dupa amiaza si hotaram ca este inutil sa pornil la drumul nordului atat de plini de impresii. Deci, inapoi la Angela, care tocmai spalase unicul set de asternuturi, dar care ne-a primit cu acelasi zambet sincer.

Astazi suntem plini, imaginile si sentimentele ne-au coplesit, insa se pare ca este cea mai reusita zi de pana acum. Pana si exigentii fotografi si cameramani sustin ca au cardurile pline de ceea ce trebuie.

Ne linistim cu niste bere GoldMine, de care ne era dor de trei ani incoace, pana ce Muse ne da afara din living si ne ameninta ca ne scoala la cinci dimineata. Cica un soricel s-a plimbat pe la capul patului noaptea trecuta asa ca a ocupat acum abuziv canapeaua si ne-a alungat la perne. Aurora de un verde pal inca taie cerul in doua.

20 martie 2015 raul Yana

Muse nu mai are dabdare si da scularea, ce-i drept, trecuse de o ora vremea cand ar fi trebuit sa fim in picioare, insa ceasurile nu mai suna in Rusia, sau nu le mai putem auzi noi. Impachetam repede, oul fiert cu maioneza isi face loc la fel de repede prin noi, facem o ultima fotografie de grup cu Vitali (despre care as crede ca are ceva dintr-un saman), intre cei trei stalpi traditionali din parcul orasului si ne dam drumul usor in Yana. Lasam in stanga uriasele rezervoare de motorina si benzina care alimenteaza un an intreg zona, iar in dreapta un deal acoperit cu cenusa gri a centralei termice, care da intregului orasel o atmosfera destul de trista. Dar este cald inauntru, ceea ce este fundamental pentru viata.

De trei ori ne oprim in fata unor mici probleme, din motive necunoscute apa a iesit la suprafata si a inundat micul drum. Este drept ca pe parcursul cotorva kilometri avem variatii destul de mari de temperatura, de la minus 15 pana la minus 3, poate asta sa fie cauza. Soarele incepe sa fie mai puternic si se simte oarecum primavara. Asta este un aspect care ne cam pune pe ganduri, este foarte cald pentru perioada asta, noi ne-am pregatit pentru macar 35-40 grade sub zero, si avem acum semne de dezghet. Si inca nu am ajuns la nordul nordului, de unde va trebui sa ne si intoarcem. Cativa soferi de Kamaz ne spun ca si ei sunt ingrijorati, sunt zvonuri ca s-ar cam inchide sezonul de trafic pe zimnice. Sa speram ca vremea isi va reveni la normal, o caldura similara pe drumul de la Tiksi catre vest ne-ar putea bloca inaintarea pe zapezi neumblate.

De cateva ori suntem fortati sa ocolim zonele iundate, calcand cu cele patru tone pe o gheata lucie, care trosnea fulgerator pe sub picioare. De doua ori vedem la cincizeci de metri lateral cate un Kamaz pe jumatate scufundat in gheata, oblic si doar cu cabina la suprafata. La unul dintre ele, soferii asteptau de 7-8 zile sa vina ajutoarele, incercau suspendati de un jug metalic sa ridice remorca din gheata care o prindea la loc in menghina imediat de oamenii mai degajau un pic cu drujbele.

Cu toate acestea, avem spor, trecem de trei sute de kilometri, prin cateva mici asezari in care nu imi dau seama ce se intampla. La Saidy se ia dupa noi un baiat destul de obscur, calare pe un snowmobil, impiedicandu-ne sa inaitam pe ulite. Pana ce un sofer local il ia la pumni si picioare si tipul renunta. In centru vreo douazeci de tineri cam de-a opta stau ciorchini si inconjoara curiosi convoiul nostru, insa nu par sa fie cu alte intentii in afara fotografierii cu telefoanele. Un contrast izbitor intre cladirile saracacioase din lemn, gardurile strambe si epavele de masini, si hainele colorate ale fetelor si telefoanele baietilor.

Pana la Ust Kuyga drumul este aproape repetitiv, pe raul Yana, printre dealuri cu aceleasi paduri infinite. Se poate rula destul de repede pe alocuri, raul a inghetat fara valuri prea mari. Reusim sa facem cateva sute de kilometri fara prea multe opriri. In lumina amurgului vedem la orizont silueta localitatii Ust Kuyga, dominata de macaraua de pe malul apei si de cosul de fum al centralei electro-termice. Ghicim dupa luminile rare ca nu prea avem ce gasi aici, in ceea ce priveste cazare sau cafenea, tanti de la benzinarie ne intareste aceste presupuneri. Coboram inapoi in albia Yanei, care capata pe alocuri un luciu deplin de o culoare azurie stravezie, pe care franele sunt de forma. Meandrele ne cam intorc in toate partile, dar suprafata este comparabila cu sosele asfaltate. Cu exceptia unor fisuri sau valuri, de obicei neanuntate si foarte bruste, care zdruncina tot ce avem in noi si in jurul nostru. Sa nu fiu nerecunostator, totusi, am vazut atat de multe semne de circulatie puse chiar pe marginea zimnicului, semne pe care primavara drumarii le pun la pastrare pana iarna viitoare.

Dispade si ultima urma a luminii de asfintit, moment in care explodeaza aurorele boreale, care brazdeaza tot cerul printre stele. Satul Severniy nu il vedem pe intuneric, auzisem ca este parasit, vedem pe harta un zimnic punctat care ne scoate pe o culme de deal, pe care ar fi drumul nostru de maine, legatura cu alt rau care ne va scoate la Ocean. Parcam pe zapada care scartie infernal, sunt cam minus 25. Baietii cu aparatele de pozat se echipeaza cu tot ce au si se aseaza la vanatoare, in spatele aparatelor, minunandu-se de fascicuelele miscatoare. Ma asez pe spate sub carul mare, Aurora se joaca printre rotile sale, aerul este atat de curat incat respiratia vine de la sine, se simte deplin adevarata Siberie, in sfarsit am ajuns...Ce poate fi mai frumos de atat?

21 martie 2015 TIKSI !!!

Soarele a rasarit exact de deasupra cosului din Severny, care insa nu scoate pic de fum. Semn ca totul este pustiu. Pupam cestile de cafea, dar cu mare grija, totul ingheata instantaneu si riscam sa ramanem cu buzele lipite de canile de aluminiu, indiferent cat de fierbinte este cafeaua facuta la invertorul din masini. Pornim repede la drum, fara sa luam micul dejun, traseul o ia la deal printre zapezi si copacei, care se raresc din ce in ce. Varful dealului ne opreste respiratia, padurea rara se termina brusc si incepe Marele Alb, tundra perfect alba si la fel de infinita ca toate pana acum. Ceva greu de descris in cuvinte sau imagini, orizontul se deschide complet, vedem pana hat departe, parca marea Siberie ne-a dezvaluit brusc toate secretele. Ma uit cu sete in toate partile, gata cu toti bradutii care nu ne lasau sa vedem decal la zece metri in dreapta sau in stanga. Incerc sa redefinest termenul de NIMIC, se potriveste perfect cu imaginea din jur.

Primul sat, Hayr, este total parasit, cosul centralei nu scoate pic de fum, casele sunt goale, ferestre lipsa sau complet obturate cu lemne, pe zub zapada se ghicesc epave de masini, rtactoare si alte utilaje, raiul colectorilor de fier vechi de pe la noi. Pe harta ghicim niste simboluri triongiulare, probabil foste exploatari de minereu sau ceva de genul, care probabil ca s-au dovedit nerentabile si toata lumea si-a luat talpasita. Noroc cu soarele arzator si cu ceva alb si pufos care o fredona printre case, atmosfera s-a mai inveselit.

Sper ca natura se va dovedi invingatoare si aici, va inghiti toate fara a sta prea mult pe ganduri.

Harta ne arata apoi ca o luam pe un mic raulet, care ne da peste cap toate calculele, meandre cat cuprinde, una dupa alta, facem 40 de kilometri in linie dreapta parcurgand mai bine de o suta, spre satisfactia lui Muse, care se simte ca in Campionatul National de Raliu. Pentru ca apoi saiesim intr-o apa mai larca, Olomots, cu meandre un pic mai civilizate decat precedentul. Momentul in care atingem marginea hartii militare corespunde cu cel in care orizontul se face plat, ne oprim in fata a doua indicatoare pe cate un bat infipt in zapada pe care scrie asa:

MORE LAPTEV

NAYBA

Realizam ca suntem pe marginea estuarului raului, pe apa inghetata a marelui Ocean polar, ne aruncam cu sete in spuma marii si ne loveste brusc zapada batatorita de vanturi pe care nu ni le putem imagina. Incercam si faza cu plaja, pluta pe spate si inotul, insa nu ne iese nimic, asa ca ne pozam cu toate indicatoarele si ne bucuram nespus la un mic picnic de pranz. Cu aceeasi grija ca sa nu ni se lipeasca limbile de linguri. Pateul a inghetat pe marginile conservei, feliile de paine au devenit casante, salamul a tocit cutitele, noroc cu maioneza din plic care si-a pastrat fluiditatea. Supele instant trebuie baute destul de repede, daca raman urme pe fundul canii, nimic nu mai poate desprinde taieteii de acolo.

Fericiti si bronzati, o luam inspre larg, fiindca asa era trasat zimnicul, harta se face albastra si teoretic avem cativa metri de apa sub noi. Si mai avem ba o gheata plana pe care mergem blana, ba troiene in care ne infigem cu sete, ba urme de Ural care ne agata si ne arunca in stanga si in dreapta. Urme care ne cam incomodeaza, cam adanci pentru gustul si diferentialele noastre. Asa ca lasam aerul din roti la presiuni comparabile cu aerul din jurul nostru si o luam paralel cu aratura in care s-a transformat traseul. E mult mai bine, avem deja un comportament de senilate, dar se simte la turatie, motoarele incep sa huruie cu spor.

Trecem pe langa o mica localitate, in care centrala termica fumega un pic, semn ca exista viata, harta spune ca `la Nayba`. Daca am fi stiut, denumeam altfel expeditia noastra, si la intrebarea curiosilor cum ca `unde mergeti`, le puteam raspunde senini si impasibil ca `la Nayba`. Am facut-o si pe asta, aici o fi centrul tarisoarei pe care o definea Cornel cu sugestivul nume SULAHARA, exact locul in care am ajuns.

Si tot asa pret de o suta si ceva de kilometri, relativ paralel cu malul si cu valurile inghetate, traversam de doua ori cateva peninsule, ni se infig rotile in niste troiene unde infaptuim prima troliere, si apoi o taiem de-a dreptul peste golf, catre vest. Peisajul se modifica, intram intr-o ceata lunga si moale (iar ma incearca senzatia de NIMIC), iar pe jos calcam pe o gheata lucie verzuie. Pe alocuri drumul isi face greu loc printre aglomerari de sloiuri, dislocate de forte pe care nu le putem intelege, iar de cateva ori urcam sau coboram pe platforme orizontale asezate la mai bine de jumatate de metru una fata de alta, pe verticala. Sa nu mai zic de nenumaratele fisuri in toate partile, din fericire stabile si solidare cu suprafata. Ecranul gps-ului trece in modul de noapte, semn ca soarele s-a dus dincolo, pe harta masuram catova kilometri pana la acel capat de lume care ne-a chemat inspre el. Primele macarale din port si silueta unor blocuri cu mici lumini la ferestre ne anunta intrarea, insa cea din dos a artistilor, cea e iarna. O urcare abrupta de pe spurafata marii catre mal si ajungem fix in fata blocului cu secera si ciocanul zugravite pe calcan, si sloganul SLAVA TRUDA, imagine pe care am vazut-o prima data la o simpla cautare pe fratele google. Suntem indrumati de cei cativa trecatori la un loc numit Tiksi 3, un cartier de sine statator aflat la cativa kilometri nord, unde ar fi gostinitsa care se cheama desigur ARKTIKA. De ce oare?...

Punctul terminus il sarbatorim in dreptul indicatorului din litere mari de tabla, T,I,K,S,I si o ancora sprijinita de T, doar este poarta maritima a Yakutiei, cum scrie pe alta tablita in oras. Zambete si lacrimi, din cauza vantului si a burnitei pe care ceata ne-a adus-o, poza de grup ne delimiteaza jumatatea drumului nostru, atingerea unei destinatii care ni se parea de neatins in urma cu un an, iata ca suntem pe capatul de sus al lumii noastre, de aici incolo nu mai e nimic, daca tragi tare risti sa te lovesti de tarmul Canadei. Asta daca nu te proptesti de Polul Nord de ti se strica GPS-ul.

Parca nu imi vine sa cred, oare ce cautam noi aici, si de ce? Intunericul nu ne dezvaluie prea multe, in afara de blocuri, locuite sau nu, cateva macarale, uriase rezervoare de combustibil si multe epave lasate aici din vreme, adica ce multi ani incoace, caci cine Nayba sa le mai ia inapoi.