A patra parte - de la Tiksi la Yakutsk

24 martie 2015 Iarasi Lena cea mare.

Parasim in sfarsit Gostinitsa Arktika, cremea este buna, minus 19, noi ramasi sase, masinile inca ok. Din reflex o pornim tot catre nord, insa dupa o ora de cautari ne cam seama ca Taymylyr nu e tocmai incolo. Adica zimnicul ar fi pe ocean, insa intre noi si acesta este un mare val inghetat de peste doi metri, abrupt si ascutit. Un semn de trecere interzisa ne face cu ochiul, pe aici este, asa ca ne luam si noi dupa urmele de pe zapada si trecem pe mare. Care la inceput este cu un pic de zapada batatorita, pentru ca un pic mai incolo sa devina un luciu continuu si transparent, care ne si intoarce de doua ori cu fata in spate. Ne oprim si ne minunam cum se vede apa limpede, inghetata pe mai bine de doi metri adancime, cu fisuri verticale ca niste perdele fine de abur. Incremenite din toamna si prizoniere in gheata (cred ca e cel mai des intalnit cuvant din aceste povesti...) vedem plante, pulberi in suspensie, bule de aer, si tot felul de efecte, parca cineva a oprit brusc timpul in loc si toate s-au blocat deodata. Vantul bate cu putere din stanga, dinspre tarm, si ne asterne sub roti lungi nori de pudra alba, linii peste care trecem in zbor.

Marea devine estuar, apoi un brat intre doua tarmuri si ne pomenim in vasta delta a Lenei, care zice-se ca vara este un paradis al pasarilor si al altor animale. Acum nimic nu anunta aceasta explozie de viata, nici macar cele doua vulpi polare, mai albe decat zapada, care ne-au taiat calea si au fugit de mama focului. Toate bune si frumoase, ne clatim privirile in toate partile, pana ce intram pe o Lena mai mare, printre sloiuri. Furtuna de ieri se pare ca a adunat niste mici troiene, care s-au facut din ce in ce mai mari. RAtacim de doua ori urmele lasate de senilata de ieri si de cele precedente, insa mersul pe jos e o solutie buna, le regasim.

Si incepe distractia, mormane de zapada pe care trebuie sa le trecem in forta, dar care se dovedesc mai puternice si trecem si noi la artileria grea, trolii, sufe, iar trolii, sape, mutat zapada de colo colo si shpan! Asadar media orara ni se reduce dramatic.

Dupa pranzul de la ora 17 Cornel se oftica pe toate maldarele de zapada si o ia hotarat pe calea proprine, far sa mai tina cont de urma de senilata. Daca pana acum am facut zece kilometri in cateva ore, acum i-am rezolvat pe acestia in cateva minute.

Trecem pe langa statia polara cicitata pe o insula, insa se lasa seara si ne dam seama ca daca in timpul zilei abia am inceput sa ne dam seama de cele zece nuante de alb pe care le poate lua stratul de zapada, cele care tin masina si cele care nu, in timpul noptii batalia poate fi pierduta, cel putin pentru acest inceput. Asadar, daca tot am iesit pe mal, cautand un drum mai coerent si negasindu-l, hai sa innoptam aici, deja ecranul GPS-ului s-a innegrit semn ca soarele s-a dus dincolo. Aurora a trecut si ea un pic, discreta si rezervata, o mai asteptam si altadata.

25 martie 2015 Albul total, Delta Lenei si Oceanul Inghetat

Pe la 5 dimineata cerul era atat de jos incat nu se putea vedea nimic pe geamul masinii, in plus a nins de-o palma si totul a devenit alb compact. Asa ca am mai amanat trezirea cu o ora. Numa bine, cerul s-a mai ridicat si am putut vedea chiar pana la malul celalalat al bratului Lenei, urmele Ural-elor de azi noapte inca se observau si ele. Am pornit si noi dupa acestea, dar mai pe langa, viscolul cam troienise intre urme si riscam sa ne blocam. Din pacate, zapada asta frumoasa a anulat orice diferente de duritate a suprafetei de zapada, deja ne cam obisnuisem cu nuantele (peste zece, dupa cum spunea un rus de anul trecut). Acum insa a ramas o singura nuanta de alb, pufos si nevinovat. Doar ca iarasi mergem pe mana lui Cornel si avem spor bun, doar cu mici sincope rezolvate cu lopata. Radulescu propunea ca masa de pranz sa fie dupa a 52-a troliere.. Nu a fost sa fie, dupa un segment mai drept si plan am avut suprpinzator cateva saritori brutale, care ne-au zdruncinat toate alea. Si vrand sa le ocolim apoi, am infipt doua masini in nameti. La extragere observam ca din puntea fata curge ulei, pe langa suportul de tendon. Tragem masina cu doua trolii deodata, patru tone nu sunt usor de tarat cu burta pe zapada, si ne uitam mai cu atentie, din fericire nu s-a rupt puntea, cum a fost prima impresie, ci prinderea tendonului s-a faramat in doua, antrenand si locul unde era sudat ade punte, adica facand o mica gaurica. Da, nu e tare grav, insa tot ne-a luat patru ore sa punem totul la punct sa sudam partea desprinsa si sa aranjam inapoi masina, care a fost ravasita in procesul de cautare a cablurilor de sudura. Despre sudura, am folosit trei acumulatori montati in serie, si a mers brici.

Baiul este ca a inceput sa ninga, si urmele de senilata care s-aa intors ieri de la Taymylyr au disparut complet. In zadar le-am tot cautat noi, am mers o vreme in zig zag, insa ne blocam de prea multe ori in zapada si sapatul este destup de obositor. Ninsoarea si ceata ne-a incetinit dramatic inaintarea, in plus a inceput sa si viscoleasca. S-a ales praful de urmele pe care le-am tot avut partenere de drum, se pare ca suntem pe cont propriu.

Iar se supara Cornel si de nu incepe sa fenteze toate gramezile de zapada care abia asteptau sa ne prinda prizonieri, si da-i bataie cat se poate. Afara viscol la greu si in fata alb pe toate partile. Suntem intr-un lapte general, iarasi avem sentimentul de NIMIC, zero. Senzatia de a conduce in acest alb general este totala, nici viteza nu se mai simte, nici oprirea. Navigam acum exclusiv pe baza GPS-ului, urmarind track-ul facut acasa. Se pare ca functioneaza, nu ne mai oprim pret de peste o suta de kilometri. Ba pe dune de nisip tasat, ba pe ape inghetate bocna, unde se poate merge chiar cu viteza a patra, nu intalnim niciun om azi, ncio masina sau alta urma de civilizatie.

Harta ne arata ca ne plimbam pe un brat al Lenei care ne scoate la un moment dat in Oceanul Inghetat, afara bezna si inca viscol. In sfasit vedem vag pe gheata oceanului urmele pe care le-am pierdut inca de pe la pranz, de la suduri. Deci am fi pe drumul corect, insa este cam tarziu sa incercam un drum pe Ocean, nu?

Pe la miezul noptii intrezarim un fel de case pe o faleza, pe harta apare numele de Bystanah Hocho, despre care am citit ca este doar un sat de pescari, locuit doar in timpul verii. Asa si este, niciun bec sau dara de fum, nimeni acasa. Ne aliniem cu fata la vantul de o suta la ora si incercam sa ignoram leganatul masinilor la rafalele continue.

26 martie 2015 Taymylyr

Lumina diminetii ne arata locul in care am innoptat, doar ca in decursul catorva ore de viscol teribil, masinile sunt prizoniere intre mormane de zapada, dintre care iesim cu greu la plecare. Tot harta ne arata ca exista un drum (zimnic) care urmareste malul oceanului, mult mai surt decat cel prin Taymylyr, un sat catre sud. Tinand cont de viscolul care nu se opreste, care ne cam plimba pe gheata cand iesim afara, hotaram sa incercam scurtatura, cea pe `faleza`, sau mai degraba pe plaja. Nimic nu e usor aici, ba e gheata pe care mergem cu a patra, ba sunt troiene asezate peste urmele de ieri sau alaltaieri, care ne fac munca si mai apriga. Folsim aproape tot arsenalul din dotare, anume sand-plates cu care depasim cateva movile.

Dar hop!, ceva se petrece in fata, ne pomenim in fata unei balti verzi, care se pierde la orizont. Apa in stare lichida, baltind peste gheata oceanului. Am gustat, e sarata, deci e de aici, nu a adus-o nimeni de acasa. Nasol, se pare ca e fisurata pe undeva suprafata marii si vantul combinat cu mareea a adus-o pana la mal. Nu avem de ales si facem cale intoarsa pe cei 30 de kilometri parcursi cu mari eforturi. Vantul nu s-a oprit, ne acopera instantaneu si latelala cealalta a masinilor, se mai vede doar prin parbirze, din cand in cand. Asta doar ca sa ne amagim, oricum e alb peste tot.

Asadar, din nou la Bystanah Hocho, pe care il vizitam in speranta ca vom gasi drumul cu acoperis aproape plat, la ferestre placi din gheata taiata, tipenie de om si lacate la usi. E probabil folosit doar vara. Tot harta ne scoate la liman, ne intoarcem inca vreo doi kilometri si intrezarim niste linii care par urme de Ural, vedem apoi si cele ale senilatei. Asta e, directia sud.

DAR...

Viscolul de azi noapte s-a jucat cum a vrut si ne-a aratat cine e mai tare. Incep primele impotmoliri, Abia zarim urmele si atunci cant le nimerim, sunt pline de nameti. Cu toate blocantele puse, Toyota lui Cornel e invinsa de multe ori, tragem de masini inapoi si inainte, troliile incep sa huruie. Doar doua, al treilea e inghetat. Si de fapt doar unul, cel de la Muse are un cablu care se inoada invariabil si ne increteste fruntile. Cornel zice ca gtata, gata cu aerul din roti. Le golim la 0,5 atm, nu avem nimic d epierdut, decat aerul.

Buna alegere, incepem sa avem comportament de senilata, lucrurile se schimba radical. Mai putin faza cu troliatul, care ne pune la mare incercare macar o data la 10 minute.

Vremea e buna, tine cu noi, adica viscolul teribil e mult mai moale, iese si soarele care ne arata ca am urcat pe un platou al carui capat este dincolo de ce putem noi sa vedem. Alb si curat, adica NIMIC in jur de care sa ne agatam. Nici macar de urmele alea de Ural de care povestea cineva la Tiksi. De cateva ori Cornel se bazeaza exclusiv pe harta noastra si pe track-ul conceput acasa, e sincura varianta pe care o avem.

Soarele fuge in sfarsit si ne lasa cu ochii in luna, pe doua lacuri inghetate, intr-un varf de deal. Nocor cu vantul care a facut si el o fapta buna si ne-a dezvelit zgarieturile senilelor, am regasit drumul (cica asa ii spunem noi acu, dar nu e adevarat). Si urcam, frate, pe un deal care nu se mai termina, intr-a doua redusa, span si scantei, suntem aruncati in toate partile, dar nu e timp de oprit, orice secunda de relaxare inseamna un sfert de ora de troliere. Abia sus facem o pauza, nu ca sa racim motoarele ci ca sa ne racim noi, si eu si Cornel suntem lac de sudoare, dar satisfacuti de asa urcare hard.

O data cu Aurora campam si noi pe raul Olenyok, la o palma (de harta) de Taymylyr. E frig de nu se poate, peste (sau mai degraba sub) minus 40. Afara, fiindca in masini dam drumul la toate device-urile de facut caldura, cele care mai merg inca. Aurora le da iar baietilor cu aparate cateva senzatii tari. Iar noua, celor din popor, ne ramane o palinca sau un Johhnie, dupa caz.

27 martie 2015 Olenyok si suduri in noapte

La rasarit realizez ca sunt minus 43 si webasto-ul de pe motor nu a mai mers de ceva vreme, motorul e bocna. Nu as fi vrut sa fiu in pielea lui atunci cand i-am dat cheie, dupa jumatate de ora a inceput sa mearga mai rotund. Cred ca a inghetat motorina pe tubuletele care alimenteaza pompa de la webasto. Nici la Toyota lui Muse nu mai pleaca cel pe aer, iar la rusoaica baga frig ca afara. Usile deschise cateva secunde fac ca cele de prin inauntru sa se intareasca brusc, nu prea e momentul de pauza.

O luam deci catre sat, in speranta ca gasim niste motorina pe undeva, consumul de ieri ne-a depasit imaginatia. Taymylyr (Taimâlâr, pe romaneste) e un mic sat cocotat pe malul inalt al raului Olenyok, rau navigabil vara. Parcam in fata scolii, o droaie de copii se pozeaza cu masinile, cu telefoanele lor mobile. Cativa baieti mai hotarati se dau cu biciclete , pe o vreme care pe noi ne-ar incuia in case. Chiar daca e un soare puternic, temperatura nu sare peste minus 35, dar aici nu pare sa fie o problema. La primarie intalnim un domn care ne da doua vesti bune. Prima, gasim niste motorina pe aici, nu e o pompa oficiala e un stoc al administratiei locale. A doua veste e ca ieri a plecat un Ural catre Yuryung Haya, destinatia noastra urmatoare, deci ni se deschide calea. Pana aici am avut norocul ca in cei 450 de kilometri sa gasim urme la momentele critice, cand eram cam pierduti in alb. Daca si cei 450 care vor urma vom fi ghidati de urmele mult visate, va fi super.

La motorinarie, domnul de la primarie are un rezervor mare, de fapt o cisterna fara camionul de dedesubt, din care extragem cu furtunul intr-un bidon de 20 litri, sa putem masura corect si exact cantitatea. Calculele ne arata ca de la Tiksi incoace masinile au papat cam 35 litri la suta, intr-un fel e cel la care m-am asteptat. Toata alimentarea ne ia cam doua ore, inclusiv incercarea de a porni webasto-ul pe motor, care s-a soldat cu inecat motorul cu aer. Asa ca momentan am anulat alimentarea incalzitorului, de aici incolo oriucum nu vom mai opri motoarele.

Tot domnul de la primarie ne spune ca zilele trecute s-a intors din Yakutsk cu autobuzul cel nou al scolii. Ne uitam si noi in stanga si in dreapta, dar nu vefdem niciun autobuz. Ne arata in dreapta un Ural nou nout cu o caroserie in spate, cu geamuri. Deci asa arata un autobuz aici, 6x6, cu toate cele necesare prin interior, scaune de autocar, incalzitoare cat cuprinde, paturi pe la motor. Cica saptamana viitoare va pleca la Tiksi cu vreo treizeci de copiil la o serbare traditionala. Adica pe drumul pe care am venit noi, tarandu-ne prin nameti si cautand in viscol calea cea mai buna, omul nostru cara copiii din sat pentru o serbare situata la 450 de kilometri? Toate in 12 ore si cu stiinta parintilor? Asta da treaba, noi ne fandosim la prima ninsoare si inchidem scolile, aici copii stau acasa doar sub minus 40 ziua, si poate doar cei mici.

Abia pe dupa masa plecam in sus pe Olenyok, sa cautam acele urme de Ural. Depasim cu succes obstacolele albe, drumul pare bine conturat, valea este foarte larga si apa raului a inghetat uniform, fapt care nu a generat acumulari mari de zapada viscolita, dusmanul nostru de calatorie. Vremea este buna, prognoza celor din Taymylyr este favorabila, furtuna de zapada a trecut, urmeaza cam doua zile de acalmie. E care e bine sa profitam la maxim. Apropo de valea larga a Olenyok-ului, rau care e mai mare decat orice apa de pe la noi, vale care noaptea trecuta o imaginam ingusta, atat cat ne permiteau luminile masinilor. Ziua totul pare cu totul altfel, depasind orice imaginatie.

Intalnim la o troliere deja obisnuita patru localnici calare pe un snowmobil si o remorca, baieti care ne arata maul stang, care ar fi mai practicabi decat unde suntem noi. Oamenii au haine imblanite, cizme din pasla si manusi groase, unul are pe obraji si pe nas niste urme negre, ca o necroza de degeraturi, insa e vesel si ne cere o tigara. Se pare ca frigul de minus 37 nu ii deranjeaza, ei doar marcheaza cu un bat sau o movila de zapada gaurile de copca pe care le pregatesc pentru capturat pestii cu harponul. Aparenta lor se apropie mult de ce a eschimosilor, doar renii mai lipsesc, spre desnadejdea lui Tufa.

DAR..

Imi zice din dreapta mea George ca el de ce sta mai jos decat mine, ca masina nu mai e tocmai orizontala, si ca nu ii convine. Ma arunc sub masina si vad sudura aia complet desfacuta, si tendonul mai jos decat frate-su din stanga. Horror, ce ... facem? Vine noaptea deja, si aici temperaturile o iau razna rau, chiar daca in restul lumii rasar ghioceii sau infloreste liliacul. Dar asa nu se poate continua, risc sa rup altceva, tragem deci pe stanga, pe mal, si purced la o mica aventura. Ceva ce nu am mai gustat niciodata. O juma de ora la golit masina, o ora de pregatit legaturile la cele trei baterii pentru sudura, toate la minus 40 cat s-a facut dupa ce soarele ne-a intors spatele. Incerc sa fac toate cu usile inchise, intre picaturi, orice usa lasata deschisa mai mult de doua minute se termia cu crapaturi la sarme, plastice, izolatii si alte cutii, in plus ingheata si mancarea. Inchipuiti-va cablurile de sudura care se fac de consistenta fierului beton si orice incercare de a le indrepta face ca iziolatia sa crape instant. Baietii ma sustin la greu, Tufa imi da o supa care ma pune pe picioare, Radulescu si George incearca sa imi faca munca mai usoara, daca nu chiar agreabila :-) . Inca o ora de demontat roata si de curatat zapada care a gripat totul, sculele se lipesc de mana goala, chiar si prin manusi. Apoi urmeaza sudurile, lipesc cu spor cam zece electrozi prin si pe langa fisura aia si in plus o platuire cu niste cornier de prin masina, care fixa bateriile, taiat cu flexul pe masura. Sper ca de data asta sa fie suficient de solida interventia, cred ca e un punct sensibil la modelul asta, e fix o zona mai subtire, diferita fata de cea din stanga. Si in final o ora de pus totul la loc, cu ajutorul baietilor, si asa am stabilit un mic record personal, de a repara masina la minus 40, inclusiv jucatul cu eletrozi si flex. Din fericire suruburile s-au inchis, toate au revenit la locul lor in masina, si noi la fel, intinsi in spate la cald, cu motoarele pornite, desigur. Aurora se joaca in continuare, discreta.

28 martie 2-15 Oale

Cu cat ne apropiem de ocean, cu atat simtim ca vantul o ia razna. Dupa mai bine de 80 de kilometri, la confluenta cu raul Buolkolah, pe care trasa noastra o ia catre sud, incercam sa mancam ceva, insa nu prea reusim sa iesim din masini, ne descurcam cum putem inauntru. Tufa si George reusesc sa dreaga niste supe la fierbator, asa ca burtile noastre primesc si altceva decat deja clasica felie de pita cu maioneza si ketchup. Si gasim si cateva bomboane pe fundul gentii cu mancare, nu prea mai sunt dulciuri, am cam aburit-o cu cumparaturile si cu varietatea. Decidem sa nu ocolim pana la statia meteo de la Ust Olenyok, ne e teama ca vremea capricioasa sa nu ascunda urmele, si asa slab vizibile. Cateva trolieri si pe Buolkolah, acolo unde aceste urme se infig in troiene, pentru ca dupa vreo alti 80 de kilometri o cotim brusc la dreapta, pieptis peste un mal. Surprinzator, nu a fost nevoie de trolii, anvelopele mult asteptate se dovedesc incredibile, senile adevarate!! Intr-un gand cu Cornel, ne imaginam cum ar fi fost cu niste AT-uri pe aici, o fredonam la greu.

Iata-ne deci pe acoperisul tundrei, o zona plata infinita cum nu am vazut niciodata. Cam ca pe un ocean, insa alb si nemiscat. Harta ne arata mii de lacuri si rauri, pe care insa nu le ghicim sub zapada, abia depistam marginile urmei de camion. Si incepe cosmarul trolierilor, pe langa urme nu se poate merge decat pe bucati scurte, zapada se rupe sub cele 3-4 tone, iar pe drum vantul a asternut deja o alta zapada, pe care o depasim cu motorul `in blana`. Asta in cele mai fericite cazuri, in cele multe Cornel infige primul, il ragem afara, forteaza, trece, apoi se infige Toyota noastra grea si masiva, o tragem si pe aceasta, iar la urma vine triumfala cea a lui Muse, pe cai deja batatorite. Si tot asa de zeci de ori.

Asfintitul, de obicei cu unul sau mai multe curcubee de zapada (prima data cand vedem asa ceva), ne prinde pe Lacul Ulakhan Kyuely, la fel de ascuns sub albul infinit ca si cele de mai devreme. Tot e bine ca am ajuns pana aici, segmentul asta de traseu ma speria cel mai tare, nu stiam nimic palpabil, doar niste rauri si cateva poze ale rusilor de anul trecut. Si iarasi bine, fiindca din lacul asta curge catre nordvest in raulet de cca 200 kilometri lungime, care sta la baza traseului catre Yuryung Haya. Care se numeste Uăle, dar parca suna mai bine Oale, nu? Urmele ne duc exact unde desenasem, in albia rauletului, care o ia in meandre largi si generoase, fara nicio scurtatura. Si din nou bine, urmele sunt foarte vizibile, pe alocuri direct pe gheata translucida si crapata geometric. Dar, tot pe alocuri, si nu foarte rar, ci dimpotriva, tot urmele trec prin troiene masive, care ori ne arunca masinile din perete in perete, abia controlandu-le, ori ne suspenda complet, iar in statie se aude invariabil `troliu...`. Si asta toata noaptea, la cele minus 35-40 de grade, curbele se repeta absolut identic, la fel si manevrele pe care le fac deja automat, repetitiv, fara sfarsit.

29 martie 2015 73 grade Nord, capat de lume

Pe la trei noaptea cerul incepe sa se lumineze catre nord est, povestea cu noaptea si ziua polara incepe sa capete sens. La patru jumate era deja lumina, chiar daca soarele a aparut doua ore mai incolo. La ora sase dimineata discutam daca sa ne oprim carteva ore la somn sau sa mai continuam cei 50-60 de kilometri ramasi pana la Anabar, si oboseala celor 22 de ore de condus este hotaratoare. Deci oprim pe stanga, pe o mica inaltime, capetele cad imediat pe perne. Afara soarele apare pe cerul clar, nu e pic de vant.

Pe la ora 11 suna ceasul si imi arunc ochii prin parbriz, care se lovesc brusc de ceva alb. Parca suntem intr-o cana cu lapte. Sus alb, in dreatpa alb, in stanga geamul inghetat, pe jus tot alb. Afara nu reusesc sa ma spal un pic cu zapada, sufla un viscol care taie toate respiratiile. Dar treaba cea mai nasoala este ca vijelia asta a astupat iremediabil orice urma pe care acum cateva ore o putea vedea si un orb.

Concluzie: a fost cea mai nefericita decizie pe care am luat-o pana acum, am mai fi putut conduce doua trei ore sa iesim din valea asta a Oalelor. Asa ca am dat de doua trei ori cu capul de volan de fericire, si am incercat sa regasim poteca noastra. Am incercat toti ochelarii de schi sau de soare din dotare, nici de afara nu se vedea minic, daramite din masina, prin parbrizul care se tot umplea cu gheata si zapada. Din cele minus 35 de azi dimineta au ramas doar minus 15, brusc si neanuntat. La un moment dat, urmele gasite cu greu se pierd complet, noi ne infundam repetat si orice troliere inseamna si lupta cu vantul taios, pana si mersul pe jos este fara niciun reper. Culmea, masinile se pot distinge si de la cincizeci de metri, insa totul este scaldat intr-un alb continuu si constant, orice incercare de a distinge ceva pe jos este inutila. Decidem sa asteptam in masini, pe loc, poate se schimba ceva, chiar daca stim ca vijelia asta poate tine trei ore sau trei zile. Se pare ca prognoza meteo a localnicilor din Taimâlâr a fost exacta, trebuia sa tinem cont de ce au zis si sa nu o lungim. Asta e, am facut-o si gata. O iau pe jos, viscolul pisca tare la obraji, singurii ramasi afara din pufoaica, si dupa un sfert de ora de holbat si de rastit la albul din jur mi se arata niste urme pe gheata, Cornel se pune pe ele si ne miscam iarasi. Ne miscam in neant, fara niciun reper, habar n-am ce vede Cornel pe geam insa navigheaza fara cusur o buna bucata de vreme, cu sau fara urme sub roti. Asta nu inainte de a lasa iar presiunea din roti, dupa ce azi noapte le umflasem la 1,5, cand crezusem ca am ajuns la autostrada. Dupa patru ore de alb incepem sa vedem niste maluri si soarele pe care abia il vedeam prin viscol se face mult mai prietenos cu noi, ne pomenim intr-o zona plata si alba (ce noutate...) care de fapt este estuarul lui Oale, la varsarea in Anabar si in Ocean. In spate ramane viscolul innegurat, iesum intr-un senin perfect. Cateva mici trolieri in incercarea de a ne opri exact in puncul cel mai nordic in care fiecare dintre noi a pasit vreodata si in final il atingem cu mainile si picioarele, 73 grade Nord, 20 minute si ceva, mai aproape de Polul Nord nu a mai calcat picior de-al nostru. Si marcam cu niste vodka ruseasca incheierea celei mai aprige parti a buclei yakute, pe care o anticipasem cumva, insa fara nicio legatura acum cu imaginile din capul nostru. Suntem intre Ocean si Anabar, intre care este un prag creat de forte ale naturii care ne depasesc, soarele se duce calm intr-o parte insotit de curcubeu, vantul ne mai spune putin din ce a vazut azi dimineata iar noi stam pe spate si ne uimim unde am ajuns. Asta-i Sulahara de care tot povesteam, atat de rece dar atat de frumoasa.

Uf..

De aici ne cheama sudul, nu mai este cale catre nord. E vremea sa ne uitam inspre casa. Urmele se vad binisor, doar ca asteptarea noastra de a regasi autostrada aici in mijlocul nimicului este zadarnica, gasim doar troiene si maluri care ne solicita infiorator. Alte zeci de trolieri care ii scot din masini pe George, Radulescu si Tufa, copiloti demni de cele mai bune calificative. Oboseala si graba isi iau partea, suntem din ce in ce mai nervosi, orice incercare blocata de zapada pare un cosmar interminabil, facem cei 60 de kilometri in cel putin 8 ore de calvar, Noroc ca ne mai ridicam moralul unul altuia, coar pe noi ne avem aici. Amortizoarele rusoaicei se blocheaza iremediabil, zadarnic eforturile lui Cornel de a le dezgheta cu aerul cald al esapamentului. La toate masinile zapada fixata pe dedesubt cred ca are mai bine de o suta de kilograme, esapamentul este ingonjurat cu gheata beton, cutia de viteze este intr-un bloc compact alb, jantele sunt pline ochi si in interior si in exterior iar sub motor dainuie stalactite ca la Pestera Ursilor. Si termometrul urla de frig, iar minus 40 cu motorul cald langa. Vedem doua becuri la orizont tsi speram sa fie Uralul care sa ne salveze de cosmar, insa e doar un fel de port, o cocioaba cu un bec cocotata pe malul inalt al Anabarului. Dupa vreo zece kilometri vedem alte lumini, acum e clar ca e satul pe care il asteptam de ieri. Inca vreo zece si ajungem la baza semnului pe care scrie din fier Yuryung Haya, bine ati venit!. Este ora cinci dimineata, noi rupti si masinile strambe si gafaind. Nu mai incape nicio masa, tot sub semnul de intrare in sat cadem pe saltele. Mai jos se vede un drum pe rau, cu niste semne de circulatie, specific zimnicelor. Autostrada noastra!...

Ce mai duminica am avut...

30 martie 2015 - Yuryung Haya

La 11 bate Tufa in geamuri si ne pune pe picioare, cica trebuie sa tocmim motorina, s-au cam golit rezervele. Pe lumina zilei vedem clar cum ca drumul devine drum, acel zimnic de gheata pe rau, dar pe care se merge super. Cica gata cu troliile, strang definitiv plasma in troliu, legam lopetile de tavan si scoatem masinile din reductor. Gata cu offroad-ul? Incercam punctual sa mai scapam de balastul inghetat de pe sub masini, macar sa usuram rotile. Dalta si toporul, ca altceva nu merge.

In sat poposim la domnul Primar, care se uita cu interes la pasapoartele noastre si isi face o copie de la permisele FSB, cine stie la ce ii vor folosi vreodata. Cu motorina este mai complicat, cica nu e pompa oficiala, ar fi trebuit sa il sunam inainte, sa ne faca rost de cei 750 litri cat am fi vrut noi. De unde oare, din Sulahara nu am putut, chiar daca am fi urlat la stele. Dar omul a incercat tot ce a putut si ne-a promis 400 litri. Mai mult, ne-a dus la o cantina de la autobaza locala si ne-a poftit la un ceai, cacao si niste carne tocata de ren cu garnitura de hrisca. Uau!, Stam la masa si avem si linguri, dupa o saptamana de uns maioneza pe pita. E ceva, atat de dependenti de confort suntem. Si ne-am spalat si pe maini, cu apa si sapun. Deja totul mirosea a supa, maioneza, motorina si lapte condensat, toate lipite de degete. Metoda cu servetele umede nu a prea functionat, toate erau bocna chiar si in masina.

Facem cateva serii de poze cu baietii din sat si cu domnul Primar, cu fiecare smartphone al dansilor si apoi incercam sa golim doua butoaie din tabla in rezervparele noastre, singura metoda mai la indemana a fost masuratul cu canistra si pompatul cu o mica pompa submersibila gasita prin masina, luata special in scopuri dintr-astea critice.

Satul este foarte linistit, casele par destul de vechi, din lemn si cu ancadramente colorate la ferestre, nu e chiar cum am vazut in judetul vecin, e mai degraba un sat traditional al nomazilor de aici. Si curat, mai putin haos decat in cele vazute pe drum. Scoala noua, cocotata pe piloni metalici si un PUG afisat in cabinetul Primarului, ce denota o dorinta de dezvoltare, un mers inainte.

Ce mai facem noi in elanul starnit de intalnirea cu civilizatia? Vizitam un magazin, de fapt un fel de depozit de bacanie, o camera in care claie peste gramada stau biscuiti, hainute pentru copii, conserve si alte sucuri, si tocmim ceea ce ne trebuia in acest moment, adica produsele capitaliste pe care ni le cerea vena, Coca Cola si niste Snickers. Ne-am amintit ca ne e foame si am luat si ultimele trei conserve si cele doua supoe de plic disponibile in stoc. Deci, dupa o saptamana de maioneza cu ketchup noi cumparam Cola... Doamnele de la magazin ne vad cu capul pe umeri si ne dau in loc de rest in monezi vreo douazeci de bomboane. E clar ce impresie am facut :-) .

Un ultim cadru de plecare filmat de George la baza monumentului de la intrare, si iata-ne pe un zimnic pe care il uitasem cum arata. Viteza a cincea, uau! O mica oprire inainte de Saskylah, unde Cornel se hotaraste in sfarsit sa schimbe la Rusoaica amortizoarele spate cu altele la fel de vechi, insa functionale, prin urmare caruta de ieri a devenit din nou Toyota, a pus punct topaielii nebunesti de pana acum. Pe margine prin zapada, baietii se uita cu jund la balega de ren, fara insa sa vedem si sursa ei. Pana acum doar renii ne mai lipsesc in arsenalul de obiective turistice. Poate i-om vedea la Yakutsk, la gradina zoologica, aici se pare ca sunt prea departe de drumul nostru. Normal, doar nu o sa pasca pe sosele.

Ma bag la somn pe seara, drumul este incredibil deplan, trasat direct pe raul Anabar, printre nameti cat gardul. Deja e animatie, cam la cate o ora ne petrcem cu canioane care cara cutii si containere car casa, pline cu nu stiu ce. Coboram scurt la o mica pauza, doar pentru a gusta din aerul proaspat de minus 49, cu cat inaintam catre sud, coboara si temperatura. Si tot asa, cateva sute de kilometri, trecem de Ebelyah si alte asezaminte pare-se ca descul de inchise publicului larg, din cauza diamantelor de dedesubt, si trecem si in ziiua urmatoare, pe drum de iarna.

31 martie 2015 Udachny

Dupa miezul noptii il primesc volanul de la George, care se baricadeaza in spate, la somn. Fasuri pe la usi, sacii pregatiti, de o ora nu scade sub minus 45. Intram pe rauri mai mici, printre coline impadurite (am uitat sa spun ca incet incet am parasit tundra, regasind taigaua siberiana, tot la locul ei), drumul are mici sincope insa tot pe gheturi si nameti. Deodata simtim (citat Cornel) ca masina se strange brusc, motoarele huruie si totul se face rigid. Termometrul o ia la piuit, imi arunc ochiul si citesc minus 50. Pentru ca o clipa mai tarziu, sa apara pe display doar patru liniute orizontale si gata. Imi amintesc ca pe cutie scria intervalul de masurare, limita inferioara fiind exact minus 50. Celalalt termometru era de multa vreme prinzonier in gheata din bara fata, si indica temperatura zapezii, pe la minus 40. Deci nu mai am repere, dar se pare ca tot scade, incepe si asta micul sa scada, in douazeci de minute scazuse cinci grade. Trecem printr-o parcare cu vreo zece camioane printre gramezi de zapada, toate cu motoarele pornite si deasupra un fir lung de fum sau ceata. In urma rusoaicei este un abur dens care ma face sa las o distanta mai mare, sa pot vedea pe unde conduc. Ii dam mai departe in tacere, ne e teama ca daca ne oprim, ori ingheata diferentialele, ori se rupe ceva.

CAteva curbe si iesim pe culmea muntilor, unde se fac brusc minus 35 si putem poposi in liniste sa negociem temperatura de jos. Decidem ca minus 54,5 e rezonabil, chiar daca nu putem certifica pe memoria termometrului. Ne consolam doar cu poza de la minus 50, e ok si asta, nu?

De aici drumul de iarna o ia de-a dreptul prin taiga, se schimba putin consistenta si apar nenumarate valuri, nu foarte bruste, e drept, insa continue si adanci. Cei din spate (inclussiv subsemnatul, care a tras la somn apoi) sunt saltati deseori, loviturile primite la cadere sunt de vis.

Numaram fiecare kilometru de valuri pana la Udachny, pe care il atingem spre seara. Orasul nu prea ne arata deloc ceva imbietor, doar industrie si hale, un gard kilometric din roti de Belaz, pe langa o teava la fel de lunga. Dibuim cu greu pompa de motorina si dam ultimele ruble, in speranta ca ne vor fi suficiente pana la Mirny.

Harta arata ca de aici drumul devine unul permament, si de vara, de genul Kolymei, ceea ce se si inttampla, reusim sa bagam intr-a cincea si gaz. Dar nu prea tare, ceva s-a intamplat in rotile noastre (beadlock-uri sparte sau camere praf) si ne genereaza viobratii destul de importante la rulaj.

Mestecam asa toata noaptea, incasand fiecare vibratie pana in creieri, dupa vreo 400 kilometri tragem intr-o parcare la cateva ore de odihna.

01 aprilie 2015 Mirny

Cornel bate in geamuri si ne punem in miscare in cateva minute, cica la Mirny umbla cainii cu covrigi in coada, cazari si cafele peste tot. 80 de kilometrii nici nu se simt, si vedem blocurile cocotate pe piloni si casele vechi din lemn, vedem magazine, banci, oameni, masini, copii. Si hotelul, mare si albastru, despre care ne e teama sa intrebam cat e camera. O fi in grame de aur? Nimerim un bufet si ne rasfatam cu un bors si o chifteluta, avem furculite si cani din portelan dupa mai bine de zece zile de gamele, maioneza si conserve congelate. Supele se duc exact acolo unde trebuie, cafeaua la fel, ne binedispunem si hotaram sa ii dam gaz inca 1200 kilometri pana la Yakutsk, unde suntem deja ca si acasa.

Dara nu inaiante de a ne minuna de uriasa palnie de exploatare a diamantelor, acum inchisa. Cica ar fi de peste un kilometru in diametru, adancimea tot pe acolo. Rampa de belvedere, facuta pe o senilata uriasa, ne scoate intr-un vant inexplicabil, care bate culmea din fundul gaurii. Iarasi ceva mare in Siberia noastra, nimic nu ne mia poate misca :-) .

Pe balustrada platformei apar semne ale turismului, lacate ferecate de promisiuni de iubire si cheile aruncate in fundul pamantului. Asa nimeni nu le mai poate gasi niciodata.

Soarele se ascunde si lasa loc unei ninsori viscolite, noi ii dam bataie catre est, spre Lena cea mare pe care nu am mai vazut-o din delta-i nordica.

Calea de balast si gheata este batuta de utilaje care ii dau o textura vibranta, care, corelata si cu ce ar putea fi in rotile noastre, ne baga niste vibratii in fiare care ne maseaza profund pe toate partile. Satele se mai inmultesc, trecem si prin cateva orasele destul de aranjate. Incep si cafenelele clasice, nu ratam un bors la una dintre ele, chit ca se termina rublele din buzunare si ramanem doar cu hartiute americane pana in Yakutsk.
Yakutsk, venim catre tine sa iti dam dolarii americani!

Drumul, deja este drum, o ia de-a dreptul peste dealuri, pare trasat cu carioca pe harta, drept si lung cat toata tara aceasta. Pe margini nesfarsitele paduri de conifere mici cu frunza cazatoare, care acum par pustii si lipsite de viata. Dar nu imi pot imagina culorile care exploedeaa primavara si toamna, plante is animale care umplu aceasta lume acum neclintita.

02 aprilie 2015 - Yakutsk, se inchide cercul

Miezul noptii il petrecem la o mica troliere, un nene a reusit sa sara cu masina de pe strada si s-a infipt in maldarul de pe margini, la doi metri mai jos. In zadar dadea la lopata, deja suntem experti in asa ceva, asa ca hotaram rapid sa folsim doua trolii simltam si sa il extragem rapid pe nefericitul om din troiene. E drept ca drumnul era lucios ca gheata, de fapt doar gheata.

Se fate din ce in ce mai frigut, de la cele minus 20 la Mirny, totul scade constant, la crapatul de zi termometruo meu iar incepe sa piuie ca nebunul, semn ca e la limita inferioara. Arata cateva clipe minus 50, ca apoi sa afiseze acele patru liniute orizontale, modul eroare, adica in afara mintilor salre de tranzistori inseriati. Afara asa pare, un peisaj aparte, adica: masinile scot o fumaraie de zici ca ard pe de-a-ntregul, in aer pluteste o ceata compacta subtire, casele scot fumul la fel de subtire pe hornuri, fum care se ridica abia vreo patru metri pentru ca apoi sa o ia perfect orizontal in lungi fasii care se unesc toate, camioanele parcate tocmai in aceste zone de frig extrem (nu au gasit alt loc?) scot acelasi fum/abur dens care ramane cam tot pe acolo, fara sa se ridice. Totul scartie asurzitor, aerul rece abia intra prin nas sau gura, si se opreste undeva in gat. Fiind uscat, nu se simte imediat la degete sau la nas, insa in cateva minute doar, cele expuse incep sa doara.

Cornel se hotataste sa alimenteze intr-o mica benzinarie, pusa de unii chiar acolo unde termometrul meu piuie de mama focului. Aburul care iese din noi ne pune pe ganduri, nu stam prea mult si ne aruncam inapoi in masini. Satul care urmeaza ne surprinde cu cativa oameni care merg voiniceste pe marginea drumului, toti plimba cu ei niste bete de schi. O fi o chestie de ritm si respiratie sa misti si picioarele si mainile in acelasi timp? Dar, ce e de subliniat, oamenii continua sa traiasca fara prtea mari fandoseli si in aceste conditii extreme, soferii continua sa care marfa dinspre si inspre ei, luptandu-se cu zapezile, viscolul sau frigul aprig, copii continua scolile. Tot respectul, aici viata este intr-adevar o lupta.

Ne suim apoi pe culmile dealurilor impadurite, pe drum din ce in ce mai rapid, ne arde sa ajungem la oras, la oameni, la dus, la somn. Deja simtim sfarsitul unei etape care a schimbat ceva, care a deschis unele usi pe care nu le ghiceam inainte. Inca o suta, inca cinci zeci, inca zece si ispravim cu cei 1200 de kilometri de ieri dupa amiaza, indicatorul Yakutsk pune punct buclei noastre catre nord. Parca nu e adevarat, parca nu au trecut doua saptamani si un pic, parca cele vazute au fost doar imaginate, suntem tentati sa le tot repovestim, repetam si rememoram, sa fim siguri ca s-au intamplat cu adevarat.

O omleta buna, salutare Max, din nou, cazare cu apa calda, bere Gold Mine si paturi cu perne sub noi, trecem brusc in lumea de dinainte, insa cele traite sunt mai puternice si inca ne domina.